De fapt, despre inima e vorba. Si despre cum, dupa ani de citit literaturi de toate felurile si de toate culorile, dupa ani de scris si vorbit despre ele, cind intreaga ta viata de cititor ia forma unei vitrine pline cu bibelouri de pe care stergi praful din cind in cind, se-ntimpla sa apara o carte care te ia de umeri si te scutura strasnic. Te sprijini de vitrina, bibelourile se clatina putin si, odata cu ele, o parte a lumii asa cum o stiai pina atunci. Iar daca acea carte e tradusa de unul dintre oamenii la care tineai cel mai mult si care a murit acum doi ani, simti pur si simplu ca-ti fuge pamintul de sub picioare.
Deja de la pagina 11 stiai ca e ceva in neregula – fraza „atunci mi-am zis: o sa intram intr-un pat mare cu cearsafuri toate ca niste munti“ nu poate sa apara asa, aiurea, in orice carte din lume. Mergi mai departe prin desert cu cele trei personaje, unul mai ratacit decit celalalt, si stii rational ca asta se cheama literatura existentialista, dar de la un punct incolo nu mai conteaza, pentru ca cerul coboara peste tine din ce in ce mai mult, cu fiecare pagina pe care-o citesti, pina ajungi aici: „Ajungem sa ne imaginam viata ca pe o fintina fara fund. Cu toate astea, orice se intimpla doar de citeva ori si, de fapt, de foarte putine ori. De cite ori iti vei mai aminti o anumita dupa-amiaza din copilarie, una care e atit de mult parte din fiinta ta, ca nici nu-ti poti concepe viata fara ea? Poate de patru sau de cinci ori. Poate nici macar. De cite ori vei mai privi luna rasarind? De douazeci de ori, poate. Si totusi, totul pare nemarginit“.
Cartea se cheama Cerul ocrotitor, e scrisa de Paul Bowles si tradusa de Alex. Leo Serban. Si da, e de o tristete insuportabila.