– Fragment –
Anaïs Nin a fost cea care mi l-a prezentat pe Conrad Moricand. L-a adus in biroul meu din Villa Seurat intr-o zi din toamna lui 1936. Primele mele impresii n-au fost intru totul favorabile. Omul parea posomorit, incapatinat, egocentric si avea un ton moralizator. Intreaga sa fiinta era dominata de un aer fatalist.
A sosit intr-o dupa-amiaza tirzie si, dupa ce-am stat putin de vorba, am iesit sa mincam intr-un mic restaurant de pe Avenue d’Orléans. Din felul in care se uita pe meniu, mi-am dat seama imediat ca e mofturos. Cit am stat la masa, n-a tacut o clipa din gura, fara ca asta sa-i scada apetitul. Insa era genul de vorbarie care nu-ti prieste in timpul mesei, care face mincarea de nedigerat.
Avea un miros specific pe care n-am putut sa nu-l remarc. Un amestec de bay rum, scrum umed si tabac gris, la care se adauga o urma de parfum distins. Mai tirziu, toate acestea vor ajunge sa se contopeasca intr-o aroma inconfundabila – mireasma mortii.
Avusesem contacte cu cercurile astrologice inca dinainte sa-l cunosc pe Moricand. Eduardo Sanchez, de pilda, var cu Anaïs Nin, mi se paruse un om de o mare eruditie, care se apucase de astrologie la sfatul psihiatrului sau, din motive terapeutice, cum ar veni. Eduardo imi amintea deseori de rima, una dintre cele mai folositoare creaturi ale Domnului, din cite se spune. Rima are o putere de ingerare si digerare uimitoare. Si la fel ca rima, el era genul de om care facea eforturi in primul rind pentru ceilalti si mai putin pentru sine. La vremea aceea, Eduardo era absorbit de studiul conjunctiei Pluto-Neptun-Uranus. Se cufundase adinc in istorie, metafizica si diverse biografii, cautind materiale pentru a-si confirma intuitiile. In cele din urma, incepuse sa lucreze la marea tema: apocatastaza.
Impreuna cu Moricand, am patruns pe tarimuri noi. Moricand nu era doar un astrolog si un erudit cufundat in filozofiile ermetice, dar si un ocultist. Avea in infatisare ceva de magician. Destul de inalt, bine facut, lat in umeri, greoi si incet in miscari, ar fi putut trece drept un descendent al amerindienilor. Dupa cum a marturisit mai tirziu, ii placea sa creada ca exista o legatura intre numele Moricand si „mohican“. Cind era posomorit, capata o expresie usor ridicola, de parca s-ar fi identificat in mod constient cu ultimul mohican. In astfel de momente, capul sau patratos, cu pometii inalti, si aerul rigid, impasibil ii confereau o infatisare dura, marcata de suferinta.
In forul interior era o fiinta tulburata, cu o fire indaratnica, lasindu-se prada umorilor si capriciilor. Obisnuit cu o rutina fixa, ducea viata disciplinata a unui pustnic sau ascet. Greu de zis daca acesta era un mod de viata la care se adaptase sau pe care il acceptase impotriva vointei sale. Nu vorbea niciodata despre genul de viata pe care si-ar fi dorit s-o aiba. Se purta ca un om care, deja lovit si chiar batut de soarta, se resemnase in fata destinului sau. Ca unul care putea asimila pedeapsa mai bine decit sansa. Avea ceva feminin in el, nu lipsit de farmec, dar exploatat in detrimentul sau. Era un dandy incurabil, care ducea viata unui cersetor. Si care traia cu totul in trecut!
Cea mai potrivita descriere pe care i-as putea-o face, asa cum l-am cunoscut la inceput, este cea a unui stoic carindu-si dupa sine mormintul. Insa era un om care putea fi in multe feluri, dupa cum am ajuns treptat sa descopar. Avea o piele fina, era exagerat de sensibil, mai ales la emanatii neplacute, si putea fi la fel de nestatornic si sentimental ca o fata de saisprezece ani. Desi, pina la urma, nu era lipsit de prejudecati, facea tot posibilul sa fie corect, nepartinitor, drept. Si sa fie loial, chiar daca eu simteam ca, in esenta, prin natura lui era un tradator. De fapt, inca de prima data am detectat la el aceasta trasatura greu de definit, fara sa am totusi nici o baza pentru sentimentele mele. Imi amintesc ca m-am straduit sa alung acest gind din minte, inlocuindu-l cu vaga impresie ca aveam dinaintea mea o inteligenta suspecta.
In acea perioada timpurie, imaginea pe care si-o facuse el despre mine era una pur contextuala. Din scrierile mele nu cunostea decit putinele fragmente care fusesera traduse in reviste frantuzesti. Bineinteles ca-mi aflase data nasterii si mi-a prezentat horoscopul la putin timp dupa ce ne-am cunoscut. (Daca nu ma insel, el a fost cel care a descoperit ca-i dadusem ora gresita, intrucit ii spusesem miezul noptii in loc de prinz.)
Toate conversatiile noastre se desfasurau in franceza, iar eu nu vorbeam deloc fluent. Mare pacat. Nu numai ca avea in singe arta conversatiei, dar avea de asemenea ureche buna pentru limba si vorbea franceza ca un poet. Si era un om caruia ii placeau subtilitatile si nuantele! De cite ori ne intilneam, pentru mine era de doua ori o placere – placerea de-a fi instruit (nu numai in astrologie) si aceea de-a asculta un muzician, caci folosea limba asa cum folosesc muzicienii instrumentele. In plus, aveam mereu ocazia sa aflu anecdote din viata celebritatilor pe care le cunosteam doar din carti.
Pe scurt, eram un ascultator ideal. Si pentru un barbat caruia ii place sa vorbeasca, si mai ales sa monologheze, ce incintare mai mare poate sa existe decit sa aiba un ascultator atent, dornic, care sa-l aprecieze?
Eu stiam si cum sa pun intrebarile. Intrebari rodnice.
Una peste alta, probabil ca eram un animal ciudat in ochii lui. Un expatriat din Brooklyn, un francofil, un vagabond, un scriitor aflat abia la inceputul carierei sale, naiv, entuziast, care absoarbe ca un burete, interesat de orice si aparent fara directie. Aceasta este imaginea pe care o am despre mine in perioada aceea. Mai presus de toate, eu eram un spirit gregar. (El, orice altceva, numai asta nu.) De asemenea, mai eram si Capricorn, desi nu din aceeasi decada. Ca virsta, ne desparteau doar citiva ani.
Se pare ca eram o prezenta stimulanta pentru el. Nesabuinta si optimismul meu innascut devenisera complementare prudentei si pesimismului sau adinc inradacinat. Eu eram sincer si spuneam lucrurile pe fata, el era chibzuit si rezervat. Tendinta mea era sa ma exfoliez in toate directiile – el, pe de alta parte, isi redusese aria intereselor si se concentra cu toata fiinta asupra lor. Avea ratiunea si logica unui francez, pe cind eu deseori ma contraziceam singur si deviam de la subiect.
Ce aveam in comun era natura de baza a Capricornului. In cartea sa, Miroir d’astrologie, enumerase in mod succint si discriminatoriu o serie de factori comuni care se regasesc in tipologia Capricornului. Sub „Analogii“ asezase urmatoarele, ca sa transcriu citeva rinduri:
„Filozofi. Anchetatori. Vrajitori. Pustnici. Gropari. Cersetori.
Profunzime. Singuratate. Angoasa.
Hauri. Caverne. Locuri abandonate“.
Aici includea citiva Capricorni de diferite tipuri, printre care: „Dante, Michelangelo, Dostoievski, El Greco, Schopenhauer, Tolstoi, Cézanne, Edgar Allan Poe, Maxim Gorki…“.
Si as vrea sa mai adaug citeva dintre calitatile comune pe care le-ar avea Capricornii, din cite spune Moricand:
„Gravi, taciturni, inchisi. Le place singuratatea, tot ce e misterios, sint contemplativi.
Sint tristi si greoi.
Se nasc batrini.
Vad raul inainte sa vada binele. Slabiciunea le sare imediat in ochi.
Penitenta, regrete, remuscare perpetua.
Se agata de amintirea ranilor ce le-au fost provocate.
Rid foarte rar sau niciodata. Atunci cind o fac, e un ris sardonic.
Profunzi, dar greoi. Inmuguresc incet si cu dificultate. Incapatinati si perseverenti. Muncitori neobositi. Profita de orice pentru a avea cit mai mult si a progresa. Insetati de cunoastere. Se inhama la proiecte lungi si obositoare. Se dedica studiului lucrurilor complicate si abstracte.
Traiesc pe mai multe niveluri in acelasi timp. Pot gindi mai multe ginduri in acelasi timp.
Lumineaza doar abisurile“.
Fiecare casa e impartita in trei decade sau diviziuni. Pentru prima decada – eu m-am nascut pe 26 decembrie – scrie asa:
„Foarte rabdatori si tenace. In stare de orice pentru a avea succes. Reusesc prin perseverenta, dar pas cu pas. Au tendinta de a exagera importanta vietii pamintesti. Ii macina lacomia propriului sine. Constanti in sentimentele de afectiune si ura. Au o parere foarte buna despre ei insisi“.
Am notat aceste observatii din mai multe motive. Cititorii vor descoperi, fiecare in felul sau, importanta pe care e posibil sau nu sa o aiba.
Dar sa continui… Cind l-am cunoscut, Moricand locuia – exista, mai bine zis – intr-un hotel foarte modest, care se chema Hotel Modial, pe strada Notre Dame de Lorette. Depasise recent o mare criza – isi pierduse averea. Saracit de tot si fara nici o inclinatie sau grija fata de chestiunile practice, isi ducea viata de pe o zi pe alta. Isi lua micul dejun in camera, cafea si croasanti, si de multe ori minca acelasi lucru si la cina, fara masa de prinz intre cele doua.
Anaïs era pentru el mana cereasca. Il ajuta cu sume modeste, cit putea si ea. Dar mai erau si altii, si chiar destui, pe care se simtea de asemenea obligata sa-i ajute. Moricand n-a banuit niciodata ca, atunci cind mi l-a prezentat, Anaïs sperase sa-si mai usureze povara. A facut-o cu delicatete, cu tact, discret, asa cum facea intotdeauna totul. Dar o terminase cu el definitiv.
Anaïs stia destul de bine ca nu-l puteam sustine, decit poate moral, dar mai stia si ca sint ingenios si plin de resurse, ca aveam tot felul de prieteni si cunostinte si ca, daca eram indeajuns de interesat, probabil as fi gasit un mod de a-l ajuta, cel putin temporar.
Nu se insela foarte tare in aceasta presupunere.
In mod natural, din punctul meu de vedere, lucrul cel mai important era sa ma asigur ca bietul diavol minca mai des si mai consistent. Nu aveam mijloacele de a-i garanta trei mese pe zi, dar puteam sa-i ofer si chiar ii ofeream o masa din cind in cind. Citeodata il invitam in oras la prinz sau la cina; de cele mai multe ori, il invitam la mine acasa, unde gateam mincaruri cit mai bogate si delicioase. Pe jumatate mort de foame mai tot timpul, nu mi se parea de mirare ca pina la sfirsitul mesei era de obicei beat. Imbatat nu de vin, desi bea destul, ci de mincare, de mincarea pe care organismul sau saracit nu era in stare s-o asimileze in asemenea cantitati. Partea ironica era – si cit de bine intelegeam eu asta! – ca pina sa ajunga inapoi acasa era din nou flamind. Sarmanul Moricand! Cit de familiar imi era mie acest aspect ridicol al tribulatiilor sale! Sa mergi pe jos pe stomacul gol, sa mergi pe jos cu burta plina, sa mergi ca sa digeri o masa, sa mergi ca sa cauti de mincare, sa mergi pentru ca e singurul mod de recreere pe care ti-l permite portofelul, dupa cum a descoperit si Balzac cind a venit la Paris. Sa mergi ca sa scapi de necazuri. Sa mergi in loc sa plingi. Sa mergi, cu gindul van si disperat ca vei intilni un chip prietenos. Sa mergi, sa mergi, sa mergi… Dar de ce sa continui? Sa incheiem totul, punindu-i eticheta „paranoia ambulanta“.
Cert e ca tribulatiile lui Moricand erau numeroase. Asemeni lui Iov, era napastuit din toate partile. Lipsit de credinta acestuia, totusi, dadea dovada de o rezistenta remarcabila. Probabil cu atit mai remarcabila, cu cit era lipsita de fundament. Se straduia sa pastreze aparentele. Ceda nervos foarte rar, cel putin in prezenta mea. Si cind se intimpla asta, cind lacrimile puneau stapinire pe el, era mai mult decit puteam indura. Ma lasa fara cuvinte, lipsit de putere. Traia un anumit tip de angoasa, angoasa unui om care e incapabil sa inteleaga de ce tocmai el, dintre toti, era pedepsit. Imi dadea de inteles – mereu pe ocolite – ca nu facuse niciodata vreun rau nimanui, intentionat sau cu buna stiinta. Dimpotriva, intotdeauna incerca sa dea o mina de ajutor. Ii placea sa creada – si nu ma indoiesc de sinceritatea lui – ca nu avea ginduri rele si nu purta dusmanie nimanui. De exemplu, este adevarat ca nu-l vorbea niciodata de rau pe omul care era raspunzator de decaderea lui in lume. Punea in intregime nefericirea sa pe seama faptului ca era prea credul. De parca ar fi fost propria lui vina si nu a celui care profitase de increderea lui.
Cum mi se mai intimpla sa am mici sclipiri de inteligenta – caci in chestiunile practice eram doar cu putin mai capabil decit el –, in cele din urma mi-a venit ideea de a-i ruga pe prietenii mei sa accepte ca Moricand sa le faca horoscopul, in schimbul unei sume modeste. Cred ca am sugerat o suta de franci, dar e posibil sa fi fost doar cincizeci. La vremea aceea, o masa decenta costa intre doisprezece si cincisprezece franci. Cit despre chiria camerei lui Moricand, aceasta n-ar fi putut sa fie mai mult de trei sute de franci pe luna, poate chiar mai putin.
Totul a mers bine, pina cind am epuizat lista de prieteni si cunostinte. Apoi, ca sa nu-l dezamagesc pe Moricand, am inceput sa inventez oameni. Adica ii dadeam numele, sexul, data, ora si locul nasterii unor indivizi care nu existau. Si, evident, plateam aceste horoscoape cu bani din buzunarul meu. Moricand nu avea nici cea mai mica banuiala despre intorsatura pe care o luasera lucrurile si, pentru el, aceste personaje imaginare ofereau o varietate uimitoare de caractere. Din cind in cind, confruntat cu o astrograma nelalocul ei, isi exprima dorinta de a-l cunoaste pe om sau insista sa-i dau detalii intime, pe care desigur ca i le ofeream cu usurinta si nonsalanta unuia care stie despre ce vorbeste.
Cind venea vorba de interpretarea personalitatii, Moricand impresiona prin aparentele sale puteri de divinatie. Al saselea simt, asa cum il numea, il ajuta mult in interpretarea unei astrograme. Dar de multe ori nu avea nevoie de astrograma, nici de date, locuri si asa mai departe. N-o sa uit niciodata banchetul organizat de grupul care sponsoriza revista „Volontés“, condusa de Georges Pelorson. Eugene Jolas si cu mine eram singurii americani din grup, restul erau toti francezi. Cred ca eram vreo douazeci la masa in seara aceea. Mincarea era excelenta, iar vin si lichior, din abundenta. Moricand statea in fata mea. De o parte a lui statea Jolas si de cealalta, cred, Raymond Queneau. Toata lumea se simtea excelent si discutia era insufletita.
Cu Moricand in mijlocul nostru, era inevitabil ca astrologia sa ajunga cumva subiect de discutie. Moricand statea acolo, rece ca un castravete, indesindu-si cosuletul de piine cit putea de bine. Astepta intepaturile si bataia de joc pe care, fara indoiala, le anticipase.
Si apoi a inceput – cu o intrebare nevinovata, de la un necunoscut, care habar n-avea la ce sa se astepte. Imediat, o nebunie usoara a cuprins atmosfera. Lumea striga intrebari din toate directiile. De parca s-ar fi descoperit deodata in mijlocul nostru un fanatic sau, mai rau, un bolnav mintal. Jolas, care era deja intr-o dispozitie proasta si, prin urmare, avea un comportament mai agresiv decit de obicei, a insistat ca Moricand sa le demonstreze, cu dovezi. L-a provocat sa identifice diferitele tipologii zodiacale in rindul celor care stateau linga el. Fara indoiala ca Moricand facuse deja astfel de clasificari in mintea sa, in timp ce se conversa cu cutare sau cutare. Oricum nu s-ar fi putut abtine, caci aceasta era chemarea lui. Era ca buna ziua pentru el – de cite ori statea de vorba cu cineva, ii observa modul de a vorbi, gesturile, ticurile si idiosincraziile, constitutia fizica si mintala. Era suficient de ager si suficient de abil pentru a distinge si a clasifica tipologiile mai pronuntate, dintre cei prezenti la masa. Adresindu-se pe rind celor pe care ii identificase, i-a numit: Leu, Taur, Balanta, Fecioara, Scorpion, Capricorn si asa mai departe. Apoi, intorcindu-se catre Jolas, l-a informat pe un ton retinut ca ar putea sa-i spuna anul si ziua nasterii, poate chiar si ora. Zicind acestea, a facut o pauza lunga, si-a ridicat usor capul, de parca ar fi vrut sa vada cum arata cerul in ziua aceea, apoi a rostit data cu exactitate si, dupa inca o pauza, ora cu aproximatie. Le nimerise la fix. Jolas, care ramasese trasnit, incerca sa-si recapete rasuflarea, in timp ce Moricand a continuat redindu-i detalii oarecum intime din trecutul sau, lucruri pe care nici macar prietenii apropiati ai lui Jolas nu le stiau. I-a spus ce-i place si ce nu-i place; i-a spus de ce boli a suferit si s-ar putea sa sufere in viitor; i-a spus tot felul de lucruri pe care numai cineva care e in stare sa citeasca gindurile le-ar fi putut dezvalui. Daca nu ma insel, i-a spus chiar si ca are un semn din nastere si unde anume se afla. (O astfel de presupunere oarba era un atu pe care lui Moricand ii placea sa-l joace cind era stapin pe situatie. Era ca si cind si-ar fi pus semnatura pe un horoscop.)
CARTEA
Diavolul ce tulbura paradisul millerian este Conrad Moricand, un prieten din zilele pariziene ale lui Miller, prezentat acestuia din urma de Anaïs Nin, prin anii ’30. Capriciosul Conrad, cu aerul lui de astrolog savant ce jongleaza cu teorii de filozofie si hermeneutica, este incapabil sa-si poarte de grija. Odata ajuns in casa lui Miller, adus aici de amintirea zilelor de altadata, Conrad Moricand nu cere numai gazduire. El se dovedeste o pacoste, un viclean nerecunoscator, un oaspete cu apucaturi prozaice. Casa lui Miller isi schimba fata, in poveste apar drogurile, iar neintelegerile pricinuite de Conrad ii afecteaza lui Miller relatia cu sotia, cu fiica si in cele din urma cu prietenii apropiati.
AUTORUL
Henry Valentine Miller (1891-1980) s-a nascut in Yorkville, New York, intr-o familie de origine germana. Si-a petrecut anii de scoala in Brooklyn, intre 1909 si 1924 a incercat sa lucreze in atelierul de croitorie al tatalui sau, a trecut prin greutati, slujbe prost platite, in medii dominate de saracie si mediocritate. Hotarit sa se apuce de scris, la treizeci de ani pleaca la Paris, unde isi petrece urmatorul deceniu. Se imprieteneste cu scriitorul Lawrence Durrell si o cunoaste pe Anaïs Nin, cu care traieste o adevarata poveste de dragoste si care il va sprijini la inceputurile carierei sale. In 1934 scrie Tropicul Cancerului, un roman cu tenta autobiografica. Devine faimos pentru descrierile sale realiste si cistiga simpatia unor autori precum T.S. Eliot si Ezra Pound. Tot in anii ’30 publica Primavara neagra si Tropicul Capricornului. In 1940, Miller se intoarce in America si se stabileste in Big Sur, California, pentru urmatorii douazeci de ani. Scrie alte citeva volume critice la adresa Americii si de un deosebit umor; din aceasta perioada dateaza si capodopera sa, trilogia „Rastignirea trandafirie“, alcatuita din Sexus (1949), Plexus (1953) si Nexus (1960). In anii ’60 incep sa-i apara si in America primele romane, iar Miller ajunge peste noapte un idol printre scriitorii americani. La Editura Polirom au fost traduse: Sexus (2010), Plexus (2010), Nexus (2010), Primavara neagra (2010), Zile linistite la Clichy (2010), Cosmarul climatizat (2011), Tropicul Cancerului (2011), Tropicul Capricornului (2011), Lumea sexului (2011), Colosul din Maroussi (2011), Intelepciunea inimii (2012).