Asa cum declara chiar autoarea, Cintul lui Ahile se concentreaza pe relatia dintre Ahile si Patroclu, bine cunoscuti pentru faptele lor de vitejie, dar mai putin pentru simtamintele lor de iubire. Asadar, citim o reistorisire a Iliadei, in care perspectiva eroica se combina cu si mai ales este explicata prin cea emotionala.
Vechea poveste prin ochii lui Patroclu
Miller nu se grabeste. Pina sa se ajunga la asaltul Troiei, s-au intimplat multe evenimente demne de a fi mentionate. Cel mai important e, fireste, momentul in care Elena, la sugestia lui Odysseu, este rugata sa-si aleaga singura petitorul. De obicei, femeile nu aveau nimic de spus in asemenea chestiuni, dar, ca sa nu se ajunga la un conflict deschis, pentru Elena s-a facut o exceptie. Pina la urma tot la conflict deschis s-a ajuns, dar cine s-ar fi gindit ca Paris va fi atit de nesabuit incit s-o rapeasca pe frumoasa troiana chiar din patul ei conjugal?
Dar sa ne intoarcem si mai mult in timp si sa poposim la curtea regelui Menoitios, unde se naste printul Patroclu. Pina la urma, el e naratorul acestei istorisiri, deci sa-i dam naratorului ce-i al naratorului, si anume vocea. Patroclu, care inseamna „mindria tatalui“, nu se poate lauda cu o copilarie prea fericita. E maruntel de statura, iar taica-sau nu pare a fi deloc mindru de o asemenea progenitura. Nici in mama nu gaseste prea multa alinare, caci femeia e cam „saracuta la minte“ si uneori nici macar nu-l recunoaste. Intr-o zi, spre ghinionul (sau poate norocul) sau, omoara din greseala un fecior de nobil. Individul insistase sa-i ia zarurile, Patroclu il impinse, iar sarmanul cazu cu capul de-o piatra. Din nou, cine s-ar fi gindit? Peste noapte, micul print se trezeste dezmostenit si surghiunit in tinutul Ftiei, cel mai mic dintre regatele Eladei. Ei bine, o fi regatul mic, dar aici domneste regele Peleu, cel caruia zeii i-au dat de nevasta pe una de-a lor, pe nereida Thetis, nimeni alta decit mama lui Ahile. Ce-i drept, n-a fost un act de generozitate, ci unul calculat, dar sa nu intram in alte detalii. Asta se-ntimpla in urma cu zece ani. Intre timp, la curtea lui Peleu s-au adunat tot felul de copii de pripas si nu e unul care sa nu-si doreasca compania bravului junior.
Viata lor va fi legata pe veci
Patroclu porneste timid in noua lui viata. Pina la urma are si de ce. Regele nu pridideste sa-i reaminteasca pentru ce se afla acolo, iar ceilalti baieti par sa-l ignore. Totusi, cineva este interesat de el. Nu poate sa se-arate foarte interesat si nu de la bun inceput, dar este. „Pret de o clipa ochii ni s-au intilnit si am simtit un fior“, isi aminteste Patroclu si nu-i de mirare. Ahile e frumos „ca o flacara“, buzele alcatuiesc „un arc frumos rotunjit“, iar nasul e o „sageata nobila“. In schimb, cum e posibil ca acest Adonis in miniatura, caruia, atunci cind sedea, „madularele nu-i stateau strimb ca ale mele, ci isi gaseau locul, cu o gratie desavirsita, de parca l-ar fi modelat un sculptor“, sa fie interesat de cineva atit de… sters? Poate totul provine de la faptul ca „nu se falea si nu se bosumfla ca alti copii chipesi. De fapt, parea sa nu-si dea seama deloc ce inriurire avea asupra baietilor din jurul lui“. Intr-adevar, baiatul nu pare constient de sine, nici de frumusetea sa, nici de forta sa, nici de atractia pe care o exercita asupra celorlalti. El pur si simplu este. Sau poate e constient, dar nu-l intereseaza, e greu de spus la o asemenea virsta. Totusi, daca-l intereseaza ceva, acela se numeste Patroclu. Poate pentru ca sint atit de diferiti, poate pentru ca dragostea nu tine cont de ratiune sau poate pentru ca pur si simplu asa i-a fost scris in cartea destinului, din momentul in care se-ntilnesc, viata lui Ahile va fi legata pe veci de a lui Patroclu. Viata, ca si moartea. Dar pina acolo mai e.
Putina armonie…
In scurt timp, Ahile il desemneaza therapon, sot si tovaras de lupta, legat de acesta prin juraminte de singe si dragoste. Skops, cum l-a poreclit Peleu, adica Bufnita, a devenit oficial cel mai bun prieten al „celui mai bun dintre ahei“, cum avea sa fie numit mai tirziu. Si singurul iubit pe care-l va avea vreodata. Pentru fostul print surghiunit, viata in preajma semizeului e un continuu prilej de uluire. „Era tot o vapaie“, ne incredinteaza el. „Raspindea o anume vraja, chiar si la desteptare, cu parul ciufulit si chipul inca buimac de somn.“ In plus, in lupte nu-l intrece nimeni. Evident, Patroclu e deja indragostit la momentul acesta si, ca orice indragostit, are tendinta sa idealizeze persoana iubita. Doar ca, in cazul de fata, exagerarile sint de prisos, Ahile chiar asa este. Respectind litera cartii homerice, Miller isi muta actiunea pe muntele Pelion, caci, la treisprezece ani, viitorul erou devine invatacelul lui Chiron, centaurul singuratic, batrin si-ntelept. Desi in mod normal n-ar fi trebuit sa-l insoteasca, Patroclu primeste dezlegare si astfel cei doi ramin nedespartiti si aici. Incet, incet, se deprind cu muncile „umile“ (sa pregateasca mincarea, de exemplu), dar si sa vindece rani. Uneori vineaza. Dragostea platonica se transforma in mingiieri patimase. Invata ca unora nu le este ingaduit sa cunoasca atit faima, cit si fericirea. Afla asta nu de la Chiron, ci de la omniprezenta Thetis, singura dispusa sa submineze armonia dintre cei doi tineri. O locuitoare a lumilor subacvatice, nereida are pielea alba ca oasele, parul negru, lucios ca un fulger, si buzele rosii, „ca singele proaspat varsat“. Rochiile ii sint lipite de trup, licarind ca solzii de peste, iar ochii arata ca doua crevase negre, lipsite de orice lumina. Nu pare niciodata in apele ei (nici nu este) si nu intelege ce vede Ahile la Patroclu. Sau, altfel spus, „ce Zeus vede baiatul meu la nenorocitul asta“. Vorbele mele, nu ale ei. Politetea, se stie foarte bine, nu-i punctul forte al nici unei zeitati. Ii va urmari cu incapatinare peste tot, inclusiv la razboi. Care, iata, sta sa izbucneasca.
…si zece ani de razboi
Cam la trei ani de la plecarea din Ftia, intr-o zi care nu anunta nimic deosebit, baietii sint chemati degraba inapoi in cetate. S-a petrecut o faradelege. Nevasta lui Menelau, regina Elena, a fost rapita din palatul ei spartan. Potrivit juramintului semnat in ziua petirii, in caz ca Elena se afla la ananghie, fostii pretendenti ii vor sari in ajutor, printre ei Ahile, dar, culmea, si Patroclu. Peleu ii cere lui Ahile sa conduca armata din Ftia. Ahile, in schimb, cere un ragaz de gindire. Apoi dispare, ascuns de mama lui protectoare pe insula Seyros, unde este deghizat in fecioara. Patroclu il repereaza si aici, ce-i drept, nu suficient de repede ca sa impiedice acuplarea iubitului sau cu Deidameia, care va ramine degraba insarcinata. Nu mult dupa sosirea lui Patroclu, pe insula ajunge si vicleanul Odysseu, care, dupa ce-l demasca (floare la ureche pentru el), il asigura pe Ahile ca razboiul din Troia ii va aduce o faima eterna, pe cind, daca alege sa nu mearga, va cadea in anonimat. Poate, zice Thetis aparuta din senin, dar „daca mergi la Troia, nu te mai intorci“. Cu alte cuvinte, odata cu faima va veni si moartea si daca tot trebuie sa alegi, fa-o in cunostinta de cauza. Spre disperarea lui Patroclu, Ahile se hotaraste sa mearga.
Finalul este cea mai reusita parte a cartii
La-nceput lucrurile merg bine. Este adulat de ahei si temut de troieni. Dar in zece ani se pot intimpla multe. Si chiar se intimpla: epidemii, blesteme, descurajare. Nu mai insistam acum. Unde-s multi, puterea creste. Dar si neintelegerile. Printre regi apare o criza de autoritate. L’enfer, c’est les autres, vorba lui Sartre.
Totul culmineaza cu faimoasa cearta dintre Ahile si Agamemnon. Si, ca de obicei, la mijloc e o femeie. Si o onoare care se cere aparata. Si multa, multa semetie. Eroul refuza sa mai lupte. Imediat, troienii incep sa cistige teren. Nu numai ca acum nu le mai este amenintata cetatea, dar au devenit ei insisi o amenintare. Patroclu hotaraste sa se arunce el in lupta, imbracat in straiele iubitului sau. Pentru o clipa stratagema da roade, dar apoi ceva se-ntimpla si barbatul acesta blind si bun devine de nerecunoscut. Vrea sa escaladeze zidurile cetatii, vrea s-o gaseasca pe Elena, sa puna capat razboiului de unul singur. Hybrisul creste in el ca o tumora. De sus, de pe metereze, Apollo se amuza. Si apoi il cheama pe Hector sa puna capat acestui spectacol grotesc. Dupa asta lucrurile scapa de sub control si cu cit scapa mai tare, cu atit scrisul lui Miller devine mai bun. Finalul este cea mai reusita parte a cartii, finalul este cel mai dramatic. Dar e un dramatism obtinut prin cuvinte simple si mici, care iti merg direct la suflet. Pina la urma, Cintul lui Ahile e o poveste de dragoste, in care toti cei care am iubit, barbati si femei deopotriva, ne vom regasi mai devreme sau mai tirziu. Si regasindu-ne, vom spera ca si in cazul nostru iubirea va fi mai puternica decit moartea. Stiu, suna patetic, dar dupa ce cititi cartea n-o sa mai sune asa.
Madeline Miller, Cintul lui Ahile, traducere din limba engleza de Ioana Filat, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013.