Intii si-ntii, specialistii. Adica arhitectii. Au venit, au vazut, au scris in reviste, si-au adus studentii sa o studieze, au prezentat-o la marile bienale, au premiat-o si raspremiat-o. Au mai venit s-o vada si sa se minuneze artisti, ziaristi, critici de arta. In cele din urma, casa si-a gasit linistea, dar n-a intrat in uitare, din simplul motiv ca nu trece o luna fara ca numele arhitectului sau proprietarului sa nu rasara in vreo revista. Pe arhitect il cheama Radu Mihailescu, iar pe proprietarul cel fericit – Andrei Herczeg.
Primul titlu de carte la care m-am gindit cind m-am apucat de lucru a fost Legenda Casei Herczeg. Mi se parea ca legenda acopera, in puzderia sa de intelesuri, tot ce inchide si deschide povestea casei. Caci Crisul 5 din Timisoara nu e doar o super-tema pentru arhitecti, ingineri constructori si designeri. Daca s-ar apuca sa cerceteze cum au trait oamenii legati intr-un fel sau altul de casa inainte ca ea sa fie proiectata, in timp ce se construia, dar mai ales dupa ce a fost gata, psihologii, sociologii, managerii, ba chiar si medicii ar descoperi multe. De pilda: cum se naste o adevarata echipa, cum arata solidaritatea la bine, dar mai ales la rau, cum de pilda mesterii Ghita, Vasile, Dan, Nandi, Lati, trei moldoveni si doi banateni, au invatat in cei doi ani cit intr-o viata de om, cum au descoperit arta cu a mare pe cind urmau orbeste bagheta dirijorului Mihailescu, de parca ar fi fost orchestra de la Scala din Milano, cum au executat tot ce parea imposibil, ba chiar o nebunie, cum au ramas toti impreuna si dupa ce treaba a fost terminata, cum, dupa un nenorocit de accident de masina, viata inginerului electronist Andrei Herczeg si a sotiei sale Delia ar fi putut deveni un cosmar si cum proiectarea locuintei lor s-a legat cumva, in mintea arhitectului, de acest dezastru, cum ridicarea casei pas cu pas a dus si ea la insanatosire, cum – asa-zicind – beneficiarul Herczeg, dar si cei care i-au fost alaturi s-au ridicat, la propriu si la figurat, chiar asa, pas cu pas. Toti au prosperat, tuturor le-a fost mult mai bine dupa ce casa H. a fost gata.
Un amic sociolog zice ca povestea e un subiect tare pentru un grup interdisciplinar de studii urbane. O amica psiholog e gata oricind sa faca o cercetare de psihologie environmentala in zona din spatele fostului abator. Un neurochirurg care cunoaste bine cazul spune ca stiinta si tehnica au mers pina unde au putut, dar ca in ce-l priveste pe fostul invalid povestea cu inaltatul casei a contat mult, nici el nu stie cum. Dar un scriitor? Cum ar compune el ceva despre tot ce s-a tesut in jurul locului, dupa ce a inregistrat zeci de ore de convorbiri, dupa ce a citit mult si a conspectat cu zel, dupa ce si-a rascolit amintirile din copilarie petrecute in chiar acel cartier? Asta-i tema de casa, inca fara titlu, de care ma apuc cu oarece teama si multa bucurie.