De la celalalt telefon a venit fara drept de replica: „Da, dar pe astea le citeaza toata lumea, hai, c-ai fost nominalizata la premiile UNITER, zi-i ceva!“. Convinsa de atita insistenta, am cerut un foarte scurt ragaz de gindire. Sa zic „ceva“, rapid, inteligent, cu emotie si cu substanta! Solutia cea mai buna e intotdeauna cea mai simpla, asa ca m-am intrebat, deloc retoric, de ce mergem la teatru?
Istoria ne spune ca la inceputuri era participarea la un ritual al comunitatii, ritual care alimenta nevoia de sacralitate a omului ancestral. Grecii paseau in amfiteatre la sarbatorile polisurilor, pentru a deveni cetateni si mai buni, purificindu-se sufleteste prin intilnirea cu binele si frumosul. In Renastere, redescoperind calitatile lui uomo universale; in clasicism, de dragul masurii si al canonului; in perioada romantismului, pentru bucuria redescoperirii zonelor inefabile; in timpul avangardelor, pentru a experimenta noul. Fireste, nu numai pentru atit; pentru mult mai mult: din nevoie. Dintr-o nevoie spirituala.
Dintr-o nevoie spirituala
Pentru cei deprinsi cu obiceiurile consumului cultural, vizionarea unui spectacol e o necesitate careia trebuie sa i se dea curs. Mersul la teatru devine o sarbatoare, rupe o rutina cotidiana, o monotonie de la care ne salveaza povestile teatrului. Povestea vazuta pe scena devine evadare din real si obisnuit prin proiectarea, pentru doua ore cit dureaza, in iluzia oferita la rampa. In personajele fictionale ne recunoastem, pe unele le iubim, pe altele le detestam, dar nici unele nu ne ramin indiferente. Ne e necesara fabularea, visarea. Si nu oriunde, nici oricum, ci in fotolii de catifea, inconjurati de culori regale, imbracati in hainele bune, urmarind histrioni care intrupeaza biografii imaginare. Greu de crezut pentru mentalitatile actuale, actoria era o profesiune rezervata exclusiv barbatilor pina in secolul al XVII-lea. Interpretii jucau si rolurile feminine, in travesti, spre deliciul privitorilor. Teatrul nu era considerat o indeletnicire prea onorabila, purtind anatema sociala pina spre secolul al XIX-lea. A scapat de ea, iar in trecutul recent, nevoia de teatru pare un ecou atavic al ritualurilor de la inceputurile existentei noastre ca specie.
O „ieseala“
Antractul si foaierul sau statul la coada la garderoba pentru a-ti recupera haina reprezinta cele mai bune „surse“ de a afla reactiile imediate ale spectatorilor. Unele afirmatii sint de o naivitate dezarmanta, dar atit de sincere! Altele demonstreaza ca enuntiatorii au exercitiul cultural necesar unor evaluari de profunzime. M-a uimit odata discutia dintre citiva adolescenti, foarte incintati de… „ieseala“ lor! Intii, n-am inteles ce au vrut sa zica. Apoi mi-am dat seama ca seara petrecuta in oras includea si popasul acesta la teatru. De unde se duceau „in Baza“! Cineva, unul dintre parinti, cumparase biletele, dar aparuse ceva neprevazut la job, mai avea treaba si, ca sa nu le piarda, ii trimisese pe pusti. „Mai venim!?“, au fost ultimele cuvinte distincte pe care le-am auzit inainte ca tinerii sa se indeparteze rizind si sa accelereze spre… Baza. Decriptindu-le mimica, sint convinsa ca da, vor reveni si la teatru!
Invitata de un tinar regizor la o productie de club, decid sa-mi sacrific caile aeriene si, nefumatoare, sa inhalez fum de la tigarile altora timp de o ora. Un mic sacrificiu. La o… „ieseala“. Dintr-o ora s-au facut doua, din cauza unor chestiuni tehnice care au dat peste cap orarul serii. Asezata la o masa cu citeva cupluri, am improvizat o conversatie de convenienta. Eram, clar, cineva „important“, caruia organizatorii tot veneau sa-i spuna „ii dam drumul imediat, nu mai dureaza mult“. In scurt timp au descoperit ca sint critic de teatru, iar din mica sueta am aflat ca erau amatori de spectacole de cafenea, ca le placea ca intr-un club sa se delecteze si cu o reprezentatie. O comedie, normal, bine jucata, cu un subiect din temele fierbinti ale virstei: prieteni, dragoste, studentie, plasament profesional, conflicte intre generatii. „La teatru, nu obisnuiti sa mergeti? E mai liniste, nu-i fum.“ „Mergem si la teatru, dar aici e mai fun, e relaxant, dupa spectacol raminem in continuare, bem ceva, vorbim una, vorbim alta. E mai OK.“ Simpatici au fost la final, cind, nici nu se oprisera bine aplauzele, iar ei au vrut sa le spun musai ce parere am despre ce vazusem. Curioasa si eu, i-am rugat pe ei sa-mi zica mai intii ce cred. Observasera multe dintre imperfectiuni. Aveau ochi critic, ceea ce inseamna experienta, vechime ca spectator. Era limpede ca le placea arta scenica, erau consumatori rodati.
Imaginindu-mi o sala plina vazuta dinspre scena, imi dau seama ca pentru fiecare spectator instalat comod in fotoliul de privitor, raspunsul la intrebarea titulara e personalizat. Fiecare trebuie sa aiba, pe linga motivatia generica, si propriile temeiuri. Nu e obligatoriu sa le stim. Pentru stravechea arta a teatrului, fundamental e ca nevoia de teatru sa existe si sa fie intretinuta. Ca nici una dintre celelalte arte, aceasta a patra inseamna comunicare, intilnire, comuniune. Artisti si public, in acelasi loc, unii oferind, ceilalti receptind emotie. Dumneavoastra de ce mergeti la teatru?