Intrebarea care se pune este, evident, daca se schimba ceva de la o epoca la alta sau daca suprarealismul naumian este identic cu sine insusi de la inceput pina la sfirsit in proza. Nu e o intrebare usoara.
Un poet hiperinteligent, cu imaginatia foarte indrazneata
Dar diferentele, mai ales atunci cind consideram extremele, prima si ultima proza, Medium (scrisa in 1940-1941) si Zenobia (aparuta in 1985), se vad. Prima carte in proza a lui Gellu Naum este mult mai pasionata de teorie si mai frenetica in pledoaria sa pentru poezie. Tinarul Naum era un poet hiperinteligent, cu imaginatia foarte indrazneata, curajos pina la vehementa. Sfidarea la adresa „literaturii“ dintre bine cunoscutele ghilimele se revarsa in torente de imprecatii („haina stralucitoare prin murdarie, s…t abrutizantele falduri ale unei poezii coplesitoare prin literarul ei plat si pompos“). Medium e o carte in multe privinte experimentala, care-si schimba punctul de greutate in repetate rinduri, dintr-o dorinta de consecventa cu un sine inimitabil, mobil, nelinistit. Se povestesc vise, unele splendide, precum cel despre Clava, „cuvintul magic al poeziei“. Se descriu „EXPERIENTE POETICE“. Se citeaza nume mari, Hegel, Sade, Paracelsus, Nerval, Rimbaud, Lautréamont, Breton, Crevel si altii; sigur, nu vreau sa spun ca sint citate degeaba, dar interventia lor reprezinta, nu mai putin, un corp strain in text, intrerupt temporar pentru a-si gasi fundamentele. Intre istoriile marturisite ale poetului apar si scene de teatru melodramatic (evocind poate spectacolele de Grand-Guignol pariziene) sau locuri bucurestene stranii (cu inscriptii precum patetica si inutila pancarta „Murdaria oprita“), dar, chiar atunci cind ele sint dublate de cite o reproducere fotografica, aduc doar de departe cu modelul lor, romanul Nadja al lui André Breton. In fond, ele nu reusesc sa inradacineze suprarealismul romanesc intr-o istorie si o cultura, asa cum o facuse celebra carte a francezului.
Proza naumiana ia aspectul basmului periculos
Teribilul interzis, volumul din 1945, cuprinde, pe linga dictum-urile suprarealiste din Cerneala surda (cu eclatantul: „Sa cretinizam limbajul“), frumoasa proza Poetizati, poetizati…, care topeste laolalta erotismul ceremonios si spaima dublului, codificind literar teme prezentate in manifeste in forma aforistica. Deja de aici, proza naumiana ia aspectul basmului periculos, care abereaza lent, modificind constant limitele acceptabilitatii unei norme fantastice. Si tot de aici incepe sa se vada nota proprie a literaturii (ei, da!) acestui mare autor, anume o fermecatoare blindete care ajuta la imblinzirea fantomelor si la indulcirea tranzitiilor intre episoadele cele mai atroce. Un geniu al detaliului divagant se vede in progresia acestei povesti de la o calatorie in necunoscut cu autobuzul la o conversatie cu un dublu albinos, de la o scena de iubire sub apa care gilgiie in sant la o scena de priveghi pentru eroul insusi, care o priveste.
Castelul orbilor, din 1946, face din nou apologia poeziei in spiritul suprarealist, dar venind de la romanticii germani, al unei promisiuni eliberatoare, ce nu s-a infaptuit inca. Sint alaturate aceleasi scene atroce si tandre, mai ales in contemplarea elegantei unor rani sau a delicatetei unui „corsaj ingreunat de ploi“, de pilda. Dar mai ales declaratiile de partizanat poetic retin atentia: „poezia este un avans, un promitator avans, o profetie a gindirii noi si reale“; „poezia este o stiinta a actiunii“; „solemnul ceremonial al ereziei“; „a vorbi de iubire, de poezie, cu ochii, cu dintii, cu ghearele, cu parul, cu ghetele, cu narile, cu singele“.
O noua treapta de rafinament
In Albul osului, text scris in 1947, dar publicat abia in volumul recuperator de proza din 1970, Naum si suprarealismul in varianta romaneasca ating o noua treapta de rafinament. Dupa un preambul marturisind un sir de coincidente frisonante, cu detalii ce le certifica autenticitatea, din Bucurestii anilor ’40, scriitorul se declara temporar prozator. Nuvela (daca alegem sa o consideram astfel) dezvolta o ampla fabula animaliera despre Ciine, Paianjen, „serpisorul de sulf“, lilieci si vulturii bautori de bere. E vorba, din nou, despre o constructie fantastic-ironica, ce-si submineaza constant conventia; Ciinele nu e ciine, iar naratorul, care-si spune „Noi“, il detesta, desi ii imprumuta cuvintele: „Ne-am servit atunci, e drept, de ceea ce limbajul tau de ciine care nu Ne va avea niciodata numeste o pirghie“. Este tot vechiul divan al poetului cu lumea de care nu vrea sa se lase cuprins si pe care o pedepseste obligind-o sa-i asculte confesiunea pina la calcinarea scheletului, pina la „albul osului“. Alaturi de acest text, un altul, datat 1943-1944, este Amintirea memoriei, un sir de vise asemanatoare cu cele din Medium, de altfel volumul cel mai apropiat ca data a elaborarii. Visele naumiene sint splendide constructii carora pare sa le lipseasca temelia: atrocitati marunte, tachinerii colosale, renghiuri violente, mici „exercitii erotice“. Si poeme pe teme atit de suave ca par intimplatoare: refuzul identitatii, gratia aleatoriului, ezitarea erotica.
Zenobia, un roman cu specie proprie
Si, dupa o lunga pauza, apare Zenobia, publicata in 1985 si afirmata ca una dintre marile carti ale literaturii romane. Numind-o „homan“, si nu „roman“, autorul isi prelungeste consecvent refuzul literaturii. Nu sint sigur ca acest refuz mai poate fi totusi urmat: chiar si conceput in spirit antiromanesc, dinamitindu-se singur prin interventii bruste ale capriciului, el cuprinde totusi o poveste intreaga. Despre un roman este vorba, desigur, unul cu specie proprie, pe care doar Naum ar fi putut sa-l scrie. Ba chiar o „autofictiune“, asa cum arata Simona Popescu in competentul ei studiu introductiv. Dizolvindu-se in altii, multi, Naum isi creeaza scenariul sau scenariile propriei identitati vegheate de luminoasa Zenobia, de angelicul Dragos, de prozaica doamna Gerda si de ceilalti. As mai spune ca, in calitate de scriere autofictionala, Zenobia este constrinsa sa includa un proces de individuatie care coincide, intimplator sau nu, cu personalitatea ei stilistica. In Zenobia, proza lui Naum ajunge la performanta, dar nu prin cristalizarea de ordin mitologic a unei „aventuri“, ci mai ales prin limpezirea vocii naumiene, adica prin adoptarea in proza a acelei „bolboroseli“ blinde, a acelei divagatii moi care topeste in apa ei totul si face posibile toate tranzitiile, oricit de scandaloase. Renuntind la pretentia fioroasa din tinerete de a se impune ca „medium“ intre toate obiectele lumii, Naum se lasa permeat de ele, le ingaduie sa-l invadeze, cu o gratie fermecatoare, care, pentru mine, il reprezinta mai mult decit aforismele divortului de logica diurna si de „instrumentele de gindit“ ale altora. Daca asta este literatura sau nu mi se pare o simpla cearta de cuvinte. Zenobia e o carte fascinanta, asta e tot ce conteaza.
Gellu Naum, Opere II. Proza, editie ingrijita de Simona Popescu, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
