O telenovela socialista. Care sint riscurile unui titlu atit de explicit? Nu cumva da si o cheie de lectura?
Explicarea titlului unei carti constituie o intrebare dificila intotdeauna, mai ales pentru autor. Titlul „de lucru“ al cartii a fost De la Lenin la Lennon, dar aliteratia facea imposibila utilizarea lui. Pe de alta parte, in ceea ce priveste cheia de lectura, cred ca titlul acesta reflecta o problema cu care m-am confruntat tot timpul scriind textul. Comunismul a fost tratat in literatura noastra de dupa 1989 in „cheie majora“, iar cel mai bine vindut text de dupa comunism a fost Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Intr-un fel de replica indirecta la Steinhardt, care, evident, nu descrie o fericire in cel mai profund sens al cuvintului, nici eu nu descriu universul comunismului ceausist ca pe o telenovela. E mai degraba o forma de autoironie a autenticismului cautat.
De ce tocmai o telenovela?
Continuind ideea de mai sus, am ales sa scriu un tip de naratiune lipsita de grandoare, un fel de literatura abstinenta, preocupata de lucruri marunte, de minusculul existentei, de ceea ce poate sa para minor si irelevant. Nu am vrut sa scriu inca un roman grav (fie el si ironic sau parodic) la adresa trecutului. De aceea „telenovela“ are pentru mine o puternica referinta intra-textuala (la nivelul firului narativ aparent), dar si extra-textuala. Comunismul pe care l-am trait eu nu a fost grav si criminal, asa cum l-au trait autorii asa-ziselor romane „de detentie“. Eu am trait intr-o societate a prefacatoriei, nu a crimei. Un socialism care se pozitiona ideologic impotriva capitalismului decadent si, cu toate acestea, o mare parte din productiile media (filmele mai ales) din acea perioada aveau o componenta imprumutata de la „inamicul de clasa“. Mai mult, relatiile dintre oameni erau telenovelistice, in sensul ca, incepind de la Tovarasul si Tovarasa si terminind cu reprezentantii autoritatilor locale, toti se complaceau intr-un soi de viata dubla.
Telenovela mi-a oferit aceasta golire de eroism atit de necesara, mi-a permis sa exprim faptul ca viata de zi cu zi, in cele o mie cinci sute patruzeci si unu de episoade in care se tot deruleaza, reprezinta mecanismul devorator al unei societati superficiale, dez-implicata de subiectii sai (de propriii cetateni).
O telenovela socialista,un roman (si) cu comunism. E drept, e un comunism personal, un comunism trait, care se pliaza de fapt pe perioada copilariei-adolescentei-primei tinereti. Ce sanse mai are comunismul in arta?
Dupa cum ati observat in intrebare, eu nu am vrut sa scriu despre comunism, ci despre copilaria si adolescenta mea, care s-au consumat, prin hazardul istoriei, in acea epoca. Acel eu din trecut a fost etichetat de catre societatea actuala drept inacceptabil. Promiscuitatea in care traim, unde lideri politici care au beneficiat de comunism au ajuns sa faca „Procesul comunismului“, unde, prin etichetarea negativa a comunismului, am ajuns captivii unei alte iluzii, a capitalismului salbatic, este repugnanta. Modul in care am condamnat comunismul (iar ceausismul si stalinismul sint condamnabile ca tipuri de societati) ne-a facut pe multi sa ne aruncam si sufletele la groapa de gunoi, pentru ca si ele crescusera in comunism. Mie mi-a trebuit mult timp ca sa pot incepe sa vorbesc nu despre caracteristicile comunismului sau despre valentele criticii marxiste (extrem de necesare la adresa capitalismului hegemonic), ci despre trasaturile vietii pe care am trait-o.
Acest fapt, explicit astazi in zona economica, este aplicabil si in arta. Fiind captivii unor ideologii de dreapta asumate ca slogan, fara cunoasterea surselor ei filosofice sau teoretice, multi dintre scriitorii si intelectualii din Romania s-au sectarizat. Actul cultural este la noi dependent de afirmarea unei ideologii de dreapta, care dispretuieste tot ce nu ii este specific. Daca prin sansele „comunismului in arta“ intelegem regasirea unui realism de alta factura decit cel estetizant, dar si decit fostul realism socialist, atunci cred in aceste sanse.
Cum va raportati la restul literaturii aparute in ultimii ani pe aceasta tema in Romania?
Melancolia fata de trecut si un fel de „Ostalgie“ (nostalgia tarilor Estului fata de trecutul pierdut) se manifesta pretutindeni in Romania, ziarul de cel mai mare tiraj de la noi publica rememorari ale trecutului, o bautura carbogazoasa capitalista s-a vindut folosind mecanismele acestei nostalgii, produse alimentare care ne amintesc de trecutul comunist au fost reinviate.
Pe mine nu m-a preocupat atit de mult „viata in comunism“, nu am vrut sa ofer si eu inca o rememorare a trecutului sau, departe de mine, sa lacrimez la marginea gropii comunismului. Am vrut, mai degraba, sa prezint un palier de autenticitate pe care simteam ca alti autori l-au ignorat sau nu l-au luat in serios.
I-am admirat si ii admir in continuare pe scriitorii care au reusit sa transpuna in operele lor parti din trecutul recent. De fapt, Norman Manea ori Gabriela Adamesteanu au deschis aceasta cale inca din epoca trecuta, cu un traseu literar ce recupereaza experienta cotidiana. Unii scriitori pe care ii pretuiesc, cum este Mircea Cartarescu, au facut un efort de sublimare fantastic, transformind experienta din epoca „Regretatului impuscat“ intr-un filon estetic ce s-a canonizat.
Apoi sint scriitorii extraordinari din tinara generatie. Baiuteii, de exemplu, este un memorabil text care reconstruieste viata in periferiile Bucurestilor. Eu insa, ca ardelean din nordul patriei socialiste, am gasit straine acele imagini, chiar daca m-a impresionat valoarea lor literara. In schimb, m-am simtit aproape de un alt scriitor pe care il admir, Bogdan Suceava, care a reconstruit la modul epidermic si personal 24 de ore din viata unui soldat din timpul Revolutiei.
Sint, desigur, alti scriitori de o forta pe care o apreciez de mult timp, ale caror carti se numara printre lecturile mele „obligatorii“ din ultimii ani, ca Dan Lungu sau Radu Pavel Gheo, care au reusit opere literare de o factura cu totul noua. Sau remarcabilul Viata si faptele lui Ilie Cazane de Razvan Radulescu (ca sa nu mai vorbim de scenariile pe care le-a scris), unde vedem nasterea unui nou mod de a face literatura. Ori altii, ca Vasile Ernu, in Nascut in URSS, sau Stefan Bastovoi, in Iepurii nu mor, care au incercat dez-ideologizarea trecutului.
Eu am vrut doar sa scriu o proza autentica, sa fac un roman prin care viata pe care am trait-o sa fie inteligibila pentru copiii mei.
Un roman la care scrieti de 20 de ani, marturisiti pe blogul dumneavoastra. Un roman si o analiza, continuati, aducindu-l in discutie pe Lacan. Care este functia literaturii in acest context? Are si o functie terapeutica?
Pentru mine literatura, atit ca cititor, dar, mai ales, ca scriitor, are ca principala functie vindecarea traumelor, a suferintelor si a durerii. Cartea are un nucleu ce apartinea jurnalului meu de autoanaliza, o autoanaliza de factura lacaniana pe care am practicat-o o vreme. Apoi, aratindu-le unor prieteni aceste fragmente, ei m-au incurajat sa le transform in proza. Rezultatul este O telenovela socialista. Eu m-am vindecat si mi-am recuperat o parte din identitate, din suflet, din trecut. Nu pot decit sa sper ca si cititorii sa poata recupera acest traseu, citind.
Unde v-a dus scrierea acestei carti?
De fapt vad aceasta carte mai degraba ca pe un final de drum decit ca pe un ghidaj catre viitor. Asa cum am spus, ea reprezinta capatul unui drum autoanalitic si al unei expieri personale, necesare in viata oricarui om matur, care vrea sa inteleaga de unde vine si cine este.
Pentru lansarea de la Cluj, le-ati cerut participantilor sa aduca obiecte din Epoca de Aur. Ce v-a surprins cel mai mult?
In primul rind vreau sa le multumesc tuturor celor care au venit la lansare si au adus cite ceva (e adevarat, la rindul meu le-am oferit, sub forma unui cadou distribuit, ca pe vremuri, „la pachet“ cu cartea, o selectie din alte lucrari ale mele). Unii au adus obiectele „sacrosancte“ (carnete de partid, sculpturi in lemn infatisindu-l pe Lenin), altii au adus amintiri personale (cum a fost boneta de militar pe care am si purtat-o in timpul lansarii), altii, cei care au inteles „chemarea“ mea, au adus obiecte ale micilor memorii (pachete de Eugenia si ciocolata Rom, discuri de vinil, caiete cu „texte de cintece“ interzise).
Cel mai surprinzator a fost insa momentul cind, la initiativa lui Alex Goldis, lansarea de carte s-a transformat intr-o sedinta de partid parodica. Studentii mei ma priveau socati, auzindu-l pe Alex vorbind, in limbajul de lemn al plenarelor comuniste, despre deviationismul meu ideologic, despre elementele imperialiste care au „stricat“ volumul, despre nevoia de a-mi face autocritica etc. In vreme ce noi, generatia nascuta in anii ’70-’80, ne prapadeam de ris, cei de douazeci si ceva de ani credeau ca are loc o demascare critica reala, nu intelegeau nici limbajul, nici contextul. Eram in plina telenovela socialista. Pentru ei am scris aceasta carte.
De ce ati ales sa va plasati romanul intr-o conventie, aceea a „manuscrisului gasit (primit)“?
Mizanscena aceasta a venit tirziu in constructia narativa. Am cautat mai multe optiuni, variante pentru a introduce povestea. Dar autenticitatea a fost mai puternica decit orice constructie epica deoarece primele notite pe care le-am facut in jurnalul meu psihanalitic erau facute chiar in agenda veche a tatalui meu, acolo unde, cind eram copil, imi desenase iepurii pe care ii mincam la masa de prinz.
Sinteti un blogger consecvent sau, poate, ar fi mai corect sa spun un cercetator cu bloguri. Scrieti despre filme, despre carti, despre publicitate. Care sint cele mai de succes teme abordate? Va influenteaza traficul decizia asupra lucrurilor despre care urmeaza sa scrieti?
Nu sint un blogger profesionist. O fac mai mult sau mai putin pentru ca am inlocuit de ceva vreme jurnalul de lecturi si cel de vizionari cu notatiile pe aceste platforme pe care le-am creat. In mod ciudat, blogul unde public „cronicile“ de carte, de fapt notitele mele de lectura, este mai popular decit blogul meu de cinema si media, unde scriu despre cultura populara. Poate ca literatura mai are o speranta in lumea contemporana, care pare ca nu mai are nevoie de ea.
Ati predat un curs de film romanesc la Bard College din New York. Pe blog, printre altele, scrieti si despre filmele romanesti recente. Nu intotdeauna in termeni elogiosi. Ce le reprosati mai exact?
Iarasi, e o diferenta majora intre scriitura „de blogger“ si scrisul de cercetator. Pe blog imi permit sa fiu acid si dur, fara a cauta neaparat obiectivitatea, lasindu-ma in voia senzatiei de receptare „la cald“. In sensul cel mai adevarat, consider ca filmul romanesc este realmente remarcabil. Aici nu este vorba doar despre niste productii bine receptate international, ci despre unul dintre fenomenele cele mai importante din cultura noastra in ultimul deceniu. Iar studentii americani au inteles natural forta acestor filme: autenticitatea si umorul negru.
Daca, insa, vorbim despre epigonii „noului val“ romanesc, tocmai acest lucru il reprosez (cum l-as reprosa si unora dintre scriitorii contemporani) – utilizarea unor scheme de expresie care nu sint nici veridice, nici relevante sau pline de umor, ci simple „broderii“ imitative, ca niste milieuri de pe televizoarele alb-negru din vremea comunismului, repetind la nesfirsit niste scheme de succes.
Un top zece filme? Este si vreunul romanesc aici? De ce nu?/De ce acesta?
Daca vorbim de un top al tuturor timpurilor, nu cred ca as putea adauga un film romanesc pe lista, pentru ca cinemaul nostru nu este unul original. Filmele noastre, chiar si cele mai spectaculoase din „noul val“, sint mijloace prin care o cultura marginala (cum a fost cultura cinematografica „de Bucuresti“ in ultimele decenii) s-a adaptat si s-a sincronizat cu fenomene globale mult mai importante si mai consistente.
Lista cu filmele mele preferate incepe cu Orson Welles si Citizen Kane si continua cu Psycho si Vertigo ale lui Hitchcock. Revad cu mare placere Resnais si Kurosawa. Din cinemaul recent ma intorc mereu la autori precum Christopher Nolan (cel din Memento), Ireversible al lui Gaspar Noe si, mai ales, Haneke. Dar sint si un impatimit al filmelor lui Ridley Scott, de la Alien si pina la Gladiatorul, am vazut toate productiile lui (chiar si pe cele de slaba calitate). Si, ca sa nu par un elitist de dreapta, trebuie sa recunosc ca am ramas un fan al seriei Razboiul stelelor, urmaresc chiar si desenele animate din aceasta categorie.
Sinteti initiatorul unui proiect academic original, European Virtual Academy. Care este ideea acestui proiect?
Proiectul a pornit de la ideea ca viitorul educatiei la nivel global este in zona virtuala, in platformele dezvoltate prin aparitia noilor media. Cred ca nu doar noi, romanii, ci intreaga Europa este in urma Statelor Unite in ceea ce priveste educatia online. Am facut si eu un mic efort in directia sincronizarii pedagogice cu aceste trenduri care domina lumea contemporana.
Ati studiat Jurnalismul, ati fost jurnalist, ati scris despre presa. O calitate si un defect ale presei din Romania?
O calitate este greu de gasit, defecte, nenumarate! Printre acestea se numara superficializarea generalizata, transformarea stirilor intr-un instrument de manipulare si propaganda si cultivarea unor nulitati pe post de lideri de opinie. Din pacate, jurnalismul obiectiv si corect a devenit o simpla amintire a trecutului, despre care, probabil, un nostalgic va scrie cindva. Singura calitate a presei de la noi ramin ziaristii solitari, exceptii de profesionalism si probitate, tot mai rare si tot mai putin apreciate.
Galerie foto
