Oamenii normali sint, din punctul meu de vedere, cei care se pot duce la toate ororile din lume, iesind apoi din sala de cinema mai veseli ca niciodata, cu chef de bere si alune. Mie filmele astea imi dau o stare cumplita de neliniste, care se poate intinde pe citeva zile sau chiar saptamini, pina si cea mai cuminte Agatha Christie din lume ma poate baga-n sperieti, un criminal din Alabama n-are nici o problema sa intre in apartamentul meu de pe Veronica Micle, desi n-are nici cheie, si nici nu stie codul de la interfon. M-am resemnat la gindul ca, uneori, creierul meu nu mai reactioneaza cum trebuie in fata fictiunii si e OK asa, n-o sa mor din asta.
Intre timp, la Universitatea Wisconsin, profesoara Joanne Cantor se ocupa de tot felul de experimente prin care sa afle „de ce pot filmele sa ne sperie mult timp dupa ce am parasit sala de cinema“. Cind am citit fraza asta in „BBC Science World“ (editia in limba romana, numarul pe martie-aprilie 2013), mi-a cam tresarit inima. Cum adica „ne sperie“? Sintem mai multi? Raspunsul vine din Wisconsin: „Participantii la experimentele lui Cantor erau atit de afectati de aceste filme, incit multi dintre ei nu mai puteau dormi bine, dezvoltind chiar si fobii. Dar de ce nu putem face diferenta intre o amenintare reala si una falsa? Conform lui Cantor, cele mai infricosatoare filme stimuleaza o parte primitiva a creierului – amigdala cerebrala. Aceasta zona se afla in partea „joasa“ a creierului, care s-a dezvoltat devreme in istoria noastra evolutiva, pentru a ne ajuta, de pilda, sa nu devenim o gustare pentru tigri.
„Amigdala nu controleaza ce gindim, ci reactiile instinctive ale corpului fata de acel eveniment“, spune Cantor. „A evoluat astfel incit, atunci cind ne intilnim cu o amenintare, indiferent daca e reala sau nu, sa reactionam. Din pacate, parti mai evoluate ale creierului, precum cea din fata, depasesc mai greu reactia amigdalei, pentru a ne zice ca nu este nimic de care sa ne fie frica.“
Pfiu, parca mi-a mai venit inima la loc.