– Fragment –
Draga Lucia,
O sa incep sa-ti istorisesc o poveste intunecata care leaga prin firele ei incilcite familiile si vietile noastre. Poate ca si tu o cunosti, macar in parte, fiind o saga de familie, dar consider ca e de datoria mea sa afli si versiunea celeilalte parti implicate, daca audiatur et altera pars mai e de actualitate.
Arborele nostru genealogic se intersecteaza undeva in amontele timpului, avem un stramos comun, si antecesorii nostri traiau in acelasi sat de munte, satul Izvoarele (acum o comuna care reuneste mai multe sate vecine), asezat intr-o depresiune ingusta, la cincisprezece kilometri sud-est de Bran. Nu stiu daca ai fost vreodata la Izvoarele, eu am fost acolo acum citiva ani. Izvoarele e un sat de oameni instariti, cu case mari de piatra si lemn de o parte si de alta a firului unui riulet vioi, care uneori, pe neasteptate, se transforma intr-un torent nemilos si cara cu el la vale, de-a valma, oameni si vite, case si podete. Peisajul e absolut superb: maguri impadurite, finete, turme de oi aruncate ca niste zaruri de o mina invizibila pe dealurile inverzite, stine izolate si darapanate cu ciobani incremeniti in subele lor mitoase, inconjurati de ciini ciobanesti tacuti si intelepti, brazi si molizi singuratici ca niste paznici ai locului, catarati pe stinci, piraie izvorind de peste tot – de aici si numele satului. Aerul ozonat iti umfla plaminii dureros de tare, incit ajungi sa crezi ca pina atunci n-ai respirat niciodata cu adevarat, o plimbare peste dealurile domoale iti trezeste pofta de viata, daca ai pierdut-o. Lumina picura blind peste locuri ca un fagure de miere, apa de izvor si mincarea, chiar o bucata de slanina cu brinza si o ceapa rosie sparta in pumni, par sa fie ambrozie. Et in Arcadia ego – mi-am zis cind am ajuns prima oara la Izvoarele.
Spuneam ca am rude in sat, de la ele am aflat povestea petrecuta in primii ani de dupa al Doilea Razboi Mondial. O sa povestesc acum ca si cum tu n-ai sti nimic, ia-o ca pe o conventie narativa, si sa nu te superi daca poate n-o sa afli lucruri noi. Dupa mine, pare a fi o tragedie moderna: istoria a doua familii rivale care s-au folosit de diverse ocazii pentru a-si regla conturile prin orice mijloace. Cine a inceput e greu de spus, memoria colectiva a retinut numai un lung sir de sicane si razbunari reciproce, o vendeta care nu ajunsese totusi la crima, cel putin pina la instaurarea comunismului, ca si cum un regim politic criminal a potentat pulsiunile cele mai abjecte ale oamenilor.
N-a mirat pe nimeni ca sefii celor doua familii, Ilie Moraru si Ioan Baciu, s-au gasit la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial din nou in tabere diferite. Pentru a avea un tablou complet, trebuie adaugat ca Moraru era de departe cel mai bogat om din Izvoarele si satele din jur. El stapinea nu mai putin de cincizeci de hectare de pasune si de padure, avea doua gatere, livezi de prune, pere si mere, un munte intreg si doua dealuri, detinea un magazin, singurul din sat, care vindea de toate satenilor: de la piine si ulei pina la sapun si bautura, unelte agricole si coloniale. Ciobanii ii pasteau turmele de oi pe dealurile din jur. Vreo patru sute de familii de albine adunau sirguincioase mierea lui de pe finete si livezi. Cazanele lui faceau cea mai buna tuica din zona. Cei doi fii si o duzina de angajati munceau cot la cot cu el de dimineata pina seara. Baciu era ceva mai putin instarit: cam douazeci de hectare cu padure si pasune, o turma maricica de oi si vreo suta de familii de albine. Avea un singur fiu care-l ajuta la treburi, alaturi de doi cumnati si patru-cinci ciobani si argati. Nevasta-sa, Ana, murise la nasterea baiatului, si de atunci el nu se mai casatorise. Se insurase mai mult pentru averea Anei decit pentru farmecele ei, si fusese indragostit fara leac de Florica, sotia dusmanului.
Inainte de razboi s-au infruntat intr-un lung proces, aparent provocat de incalcarile repetate si reciproce ale proprietatilor de catre ciobanii celor doua familii rivale. Alegerea lui Moraru ca primar in Izvoarele a turnat si mai mult gaz pe foc intr-o disputa care pina atunci se tinuse departe de politica, si cei doi vechi dusmani au practicat noul joc cu o fervoare nebanuita pina atunci. Satenii au remarcat la un paharel in pravalia lui Moraru, care tinea loc si de circiuma, cum Baciu se pomenea, indiferent ce facea, in tabara invinsilor, pe cind Moraru alegea mereu tabara invingatorilor. Moraru s-a facut liberal, Baciu s-a inscris la taranisti. Moraru a trecut la carlisti, imbracind pompoasa uniforma albastra a Frontului Renasterii Nationale, Baciu si-a pus camasa verde, centura si diagonala legionarilor. Dupa asasinarea lui Armand Calinescu, prevazator, Baciu s-a facut nevazut din sat. Abdicarea regelui Carol al II-lea l-a facut pe Moraru sa devina adoratorul noului stapin al tarii, inlocuind peste noapte tabloul regelui de la primarie cu portretul generalului Ion Antonescu. Neasteptata alianta a lui Antonescu cu legionarii l-a readus in sat pe Baciu, etalindu-si tantos ca un cocos uniforma legionara. Moraru n-a reactionat in nici un fel, acum erau aliati, multumindu-se sa inghita galusca. Dar a venit rebeliunea legionara si clanul Baciu a ocupat, chiuind si tragind focuri de pistol in aer, primaria goala in numele lui Horia Sima, sarbatorind asteptata victorie a Legiunii printr-un chef monstru cu lautari. A fost rindul lui Moraru sa se ascunda. Dupa citeva zile rebeliunea a fost zdrobita in intreaga tara si pe un ger de crapau pietrele Moraru s-a aratat in fruntea oamenilor lui, insotit de doi jandarmi, si a reocupat scaunul de primar. Din nou Baciu a sters putina la timp din sat.
Razboiul s-a sfirsit, Armata Rosie a ocupat tara si comunistii au inceput sa se catare spre putere. Soarta parea ca-si intoarce fata hida si nemiloasa catre ghinionistul Baciu. Moraru si-a reamintit ca in vremurile bune de dinainte de razboi fusese liberal si a inlocuit fara regrete tabloul maresalului Ion Antonescu de la primarie cu portretele regelui Mihai si al lui Constantin I.C. Bratianu. De data asta Baciu a facut singura alegere politica inteligenta din viata lui, inscriindu-se la comunisti. Demis din functia de primar de Guvernul Petru Groza, Moraru n-a dezarmat, convins ca timpul lucreaza in favoarea lui si rusii vor pleca din tara intr-o buna zi. Dar s-a dovedit ca nasul lui fin de altadata nu mai era ce-a fost. Pamintul i-a fost confiscat de statul hraparet, gaterele si magazinul, turmele de oi si albinele au ajuns in miinile proaspatului primar comunist, Ioan Baciu. Orgoliosul barbat n-a mai tinut cont de nimic – virsta inaintata, rugamintile sotiei si ale fiicei, sfaturile rudelor ingrijorate – si a fugit in munti cu Zamfir, fiul mai mare, inarmati pina in dinti, hotarit sa lupte cu comunistii pina la venirea americanilor.
Partizanii lui Ilie Moraru au fost primii din Muntii Fagarasului, avea sa mai treaca o vreme pina cind fratii Arnautoiu si colonelul Arsenescu vor conduce Haiducii Muscelului. Oricum Ilie era prea mindru ca sa se mai supuna cuiva la virsta lui, in afara de bunul Dumnezeu, si mai mult ca sigur ar fi preferat sa lupte singur. Acum, draga Lucia, e greu de spus daca Moraru era cu adevarat un partizan anticomunist sau continua in felul lui razboiul cu Baciu. Rudele mele mi-au povestit ca nu atacase niciodata nici macar postul de militie din sat, darmite sa deschida focul asupra militienilor si trupelor de securitate care incepusera sa impinzeasca zona. Toate actiunile lui s-au invirtit in jurul fostelor sale proprietati, pe care le jefuia, incendia si distrugea, la inceput ca sa nu-l lase pe rivalul sau sa se bucure de roadele lor si, odata cu trecerea timpului, cu disperarea cuiva care nu mai avea nimic de pierdut si nici de cistigat, de parca devenise constient ca niciodata nu le va mai putea recupera. Baciu il mirosise si-l provoca permanent, incercind sa-l atraga in capcana. Zvonul ca nevasta-sa traieste pe ascuns cu inamicul lui l-a innebunit pe Moraru. Nu neaparat ca ar fi crezut-o pe Florica in stare de o asemenea ticalosie, dar simplul fapt ca onoarea lui fusese pusa sub semnul indoielii de satenii care altadata ii mincau din palma nu putea fi tolerat. Intr-o noapte a coborit din munti cu ai lui si au incendiat fostul sau magazin din sat. Apoi, un nou zvon nelinistitor a ajuns prin coclaurile unde se ascundea ceata lui Moraru: se zicea ca Baciu o necinstise pe fiica-sa, pe Catrina. Intr-o noapte de pomina, Moraru i-a mitraliat geamurile si peretii casei. Baciu si fiul lui, Gheorghe, s-au aruncat la podea si-au scapat nevatamati. Ingrijorat de tentativa de asasinat, Baciu a telefonat la judet, cerind ajutorul Securitatii pentru a scapa satul de banditii lui Moraru. Nu se putea baza pe militienii din sat, doi trintori betivani si mototoli, mai fricosi decit iepurii.
O luna intreaga a fost liniste in sat. Se insera si Baciu il astepta pe Gheorghe sa se intoarca de la magazin. A auzit voci afara si, cind a iesit in curte, doi militieni i-au dat vestea cea mare, ca-l prinsesera pe banditul Moraru cind se pregatea sa dea foc ultimului gater ramas neatins. Nu-i cunostea si ei i-au spus ca fusesera trimisi de la Cimpulung cu misiunea speciala de a-l prinde pe Moraru. Organizasera discret mai multe ambuscade prin imprejurimi si lupul fusese prins la stina. Voiau acum sa-l duca sa-l identifice pe bandit neintirziat, inainte sa-l expedieze pachet la judet pentru cercetari. Baciu s-a intors grabit in casa pentru a-si lua suba si caciula. Nerabdator sa-si vada mai repede dusmanul in lanturi, nu l-a mai asteptat pe fiu-sau si nici n-a mai apucat sa lase vorba sefului de post. Si nici nu s-a intrebat de ce militienii straini nu-i chemasera si pe colegii lor din sat la identificare.
Dupa ce-au fost capturati de Securitate si torturati, falsii militieni au povestit tot ce s-a intimplat. Au coborit toti trei la vale pe o carare, lasind in spate luminitele satului, si-au mers cam o jumatate de ora pe firul piriului pina au ajuns la gater. Se innoptase de-a binelea si in cabana de lemn negeluit, legat fedeles de un scaun, zacea Ilie Moraru, dezbracat de cojoc si fara caciula pe cap, intr-o camasa groasa si izmene, cu spatele la usa, privind jocul flacarilor din vatra.
— Asta-i banditul? l-au intrebat ei.
— Da’ cine altu’? El e, Pastele ma-sii de bandit! a confirmat Baciu, repezindu-se sa-l ia la pumni pe fugar.
Dar ei l-au prins imediat de miini si l-au calmat:
— Stai putin, tovarasu’. Noi nu procedam asa.
L-au dezlegat pe Ilie Moraru, care a sarit in picioare si s-a intins, dezmortindu-si oasele. Cei doi barbati s-au gasit fata in fata. Moraru era mai mare cu un cap decit Baciu, lat in umeri ca un urs, si-l privea ostil cu ochii lui albastri.
— Cine-i bandit, vere? a zis el ragusit. Nu ala care-i fura averea altuia, care se tine dupa nevasta-sa si-i siluieste fata? Ce zici?
Falsii militieni n-au mai dat alte amanunte, marginindu-se sa spuna ca ei doar l-au privit pe Moraru cum l-a omorit in bataie pe Baciu. Incerc sa-mi imaginez cum s-au petrecut lucrurile. Baciu tacea, intimidat, inghitind in sec. L-ar fi pocnit el pe Moraru, insa un ghem de intrebari nelinistitoare se rostogolea la vale prin mintea lui confuza. Cum de nu-l pazise nimeni pe bandit cit fusesera militienii plecati? Si nu intelegea de ce militienii astia veniti de la Cimpulung il dezlegasera pe bandit si acum, in loc sa-l lesine in bataie, il lasau sa vorbeasca dupa bunul-plac? Ba mai mult, ei isi aprinsesera calmi cite o tigara de la focul pilpiitor din vatra, folosind o crenguta, si asteptau. Ce dracu’ mai asteptau, nu le spusese ca asta-i banditul care-i amarise zilele ani la rind? Baciu asuda sub suba groasa pe care uitase s-o mai dea jos. A vrut sa-si scoata caciula de pe cap si atunci a primit primul pumn direct in timpla. Cine-l lovise? se intreba el ametit de jos, privindu-si caciula tuflita pe podeaua de scinduri murdara de scuipaturi si noroi. Seria de picioare care a urmat i s-a parut interminabila, aidoma unei rapaieli de grindina pe acoperisul casei, si el s-a cuibarit incovrigat in suba, pierdut, ca un prunc speriat ce cauta adapost in burta mamei.
Soarta se jucase inca o data vicleana cu Baciu. Ii fusese o vreme favorabila, si cit ai clipi, ii intorsese definitiv spatele, lasindu-l la discretia vechiului inamic. Baciu cazuse intr-o capcana intinsa cu viclenie de Moraru, care il astepta la gater sa-l omoare. Falsii militieni venisera intr-adevar din Cimpulung Muscel, dar erau verii lui Moraru si faceau parte din banda. A doua zi, cadavrul a fost descoperit de Gheorghe, care, ingrijorat de lipsa tatalui sau, cutreiera imprejurimile cu pusca de vinatoare pe umar. Trupul lui Ioan Baciu atirna batut in piroane pe usa cabanei si, alaturi, pe peretele de birne, cineva scrisese cu singe: „Asa patesc hotii de comunisti!“.
Dupa ce l-a omorit pe rival, Moraru a devenit tot mai taciturn si mai neinteles de apropiatii lui, de parca viata sa se incheiase odata cu razbunarea care se consumase. Statea zile intregi cu privirea in gol, in adapostul improvizat intr-o pestera, cioplind in nestire un bat cu brisca, refuzind sa mai participe la raidurile de aprovizionare pe care oamenii sai le mai faceau uneori. Florica, nevasta-sa, il chema staruitor sa vina acasa, sa se predea autoritatilor. Nu credea in ruptul capului ca el il omorise pe Baciu, asa cum se vorbea prin sat. Gheorghe se tinea acum dupa Catrina, necinstirea ei de catre taica-sau fusese doar o rautate, Florica era gata sa bage mina in foc pentru asta. Sa vina odata acasa si gata, ca nu mai e tinar sa-si piarda vremea umblind dupa potcoave de cai morti pe coclauri. Cam asa sunau mesajele pe care i le tot trimitea Florica prin mijlocirea fostilor lui ciobani, cu pachete de mincare, tigari si bautura.
Dar Moraru devenise orb si surd la tot ce-l inconjura. Verii din Cimpulung, care jucasera rolul militienilor la asasinarea lui Baciu, l-au parasit primii, nemultumiti de pasivitatea batrinului pe care n-o mai intelegeau. Zamfir, fiul cel mare, a cedat rugamintilor mamei, a coborit in sat si s-a predat autoritatilor. Nu i s-a intimplat deocamdata nimic, asa cum nici mezinul, Anghel, ramas in sat, nu avusese nimic de suferit pina atunci. Anghel vrusese si el sa mearga in munti, dar batrinul se opusese categoric.
Moraru nu s-a mai intors niciodata in sat. Traia singur ca un urs, ratacind aiurea, ferindu-se de oameni, hranit uneori de ciobanii care nu-l uitasera. Militia renuntase sa-l mai caute, Moraru semana acum cu o salbaticiune imbatrinita si bolnava, care nu mai speria pe nimeni. In vara lui 1948, in Izvoarele a ajuns vestea ca Ilie Moraru sfirsise ars de viu intr-o sura in care se adapostise peste noapte. Batrinul adormise cu tigara aprinsa, frint de oboseala. Cineva din sat il vazuse intrind seara in sura, dar de frica nu anuntase militia. Gheorghe a terminat-o cu Catrina, n-a fost limpede daca o iubise vreodata cu adevarat sau doar a vrut sa adoarma vigilenta asasinului tatalui sau. Inainte sa plece din sat pentru totdeauna, dupa ce a vindut o mare parte din tot ce-i ramasese de la tatal lui, le-a marturisit rudelor ca el l-a omorit pe Moraru. Il urmarise multa vreme, folosindu-se de ciobanii din zona, pe care-i mituise si, cind primise vestea ca banditul trasese peste noapte in sura lui Stan, s-a dus glont acolo si a dat foc surii, dupa ce-o stropise bine cu motorina, sa arda sobolanul inainte sa se prajeasca in focurile vesnice ale iadului. A stat acolo pina cind flacarile au distrus totul, pregatit sa-l impuste cu pusca de vinatoare, daca Moraru ar fi reusit cumva sa iasa din flacari.
Nimeni nu avea cum sa stie daca Gheorghe spusese adevarul, daca visase ca asa se intimplase sau doar se laudase. Sigur nu era decit un lucru, si anume ca tinea mortis sa razbune moartea tatalui sau. Dupa moartea lui Moraru, Gheorghe a plecat din sat si s-a angajat la uzina Republica din Bucuresti. A intrat in Partidul Comunist, urmind exemplul tatalui sau, si a parcurs cursus honorum in nomenclatura comunista. S-a casatorit si a avut doi copii, un baiat si o fata. Mama mea e fiica lui, asadar Gheorghe Baciu e bunicul meu.
Zamfir a fost arestat de militieni la Izvoarele a doua zi dupa moartea tatalui sau, lucru care a confirmat zvonurile care circulasera prin sat despre capcana intinsa de militieni pentru a-l face sa se predea pe singuraticul partizan. A fost judecat si condamnat la ani grei de puscarie pentru banditism. Familia a primit dupa un an o scrisoare in care autoritatile o informau ca detinutul Moraru Zamfir murise in urma unui atac de cord. Fratele lui, Anghel, a devenit cu timpul capul familiei si a continuat sa se ocupe de cresterea oilor. El s-a insurat cu o fata din sat si au avut impreuna doi copii, un baiat si o fata. Asa cum stii, fata a murit de pneumonie cind era mica, iar tatal tau, Mihai Moraru, a facut o avere impresionanta dupa revolutie. Cit despre Catrina, si ea a plecat din sat si s-a angajat la fabrica Aro din Cimpulung Muscel. Nu s-a mai intilnit niciodata cu Gheorghe.
M.
AUTORUL
Dan Miron (n. 1964) a absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie a Universitatii din Bucuresti. A cistigat Premiul Nemira (1995), la sectiunea Purgatoriu, in urma caruia a publicat romanul sau de debut Asteptarea Regelui Pescar (1996). La Editura Polirom a mai publicat romanul Scindurica (2006).
CARTEA
Lucia, autoarea unui cunoscut blog de critica literara, primeste intr-o zi o scrisoare de la M., care se dovedeste a fi un admirator secret. Astfel afla ca ii leaga o istorie comuna, bunicii lor facind parte din doua familii rivale a caror poveste aduce izbitor cu cea a familiilor Montague si Capulet. Intr-o zi, in unul din obisnuitele plicuri violet, Lucia primeste un capitol de roman. Desi este atrasa de firul narativ, plasat in vremea apostolilor lui Iisus, ea incepe sa puna la indoiala adevaratele motive ale misteriosului M. Este vorba de o metoda inedita de seductie ori de o abila incercare de promovare a romanului prin intermediul unei bloggerite cunoscute? Intre jocurile seductiei epistolare ale lui M. si trairile interioare contradictorii ale Luciei isi face loc si povestea lui Natanael. Acesta, incercind sa afle adevarul despre motivele care l-au determinat pe fratele sau, Iuda, sa-l tradeze pe Iisus si apoi sa se sinucida, il inspira pe Ioan, cunoscut apoi ca Evanghelistul Marcu, sa-si urmeze adevarata vocatie. Un roman despre dragoste si tradare, despre iertare si esec, despre numeroasele fete ale adevarului si predestinare.
Galerie foto
