In primul rind nu a fost francez, ci elvetian, si, chiar daca s-a nascut si a murit la Paris, viata si-a petrecut-o prin tot felul de locuri, inclusiv din America. Dar mai bine sa-l lasam pe Miller sa-l descrie, nu-i ca si cum scriitorul ar fi rezervat la capitolul asta. Primele epitete ii sint total defavorabile: posomorit, incapatinat, egocentric, moralizator, fatalist. Apoi, tonul devine mai blind: un erudit, „facea tot posibilul sa fie corect, nepartinitor, drept“ si loial. Desi, se grabeste Miller sa adauge, „prin natura lui era un tradator“. Avea ceva feminin in el, „nu lipsit de farmec“, mai aflam, „dar exploatat in detrimentul sau. Era un dandy incurabil, care ducea viata unui cersetor“. Iata, deci: un dandy incurabil, vesnic nemultumit si infinit mai preocupat sa-si plinga de mila decit sa faca ceva pentru asta, un om resemnat in fata destinului, caruia i-ar fi placut sa traiasca pe picior mare fara sa miste un deget. „Resemnat in fata destinului“ e o sintagma importanta pentru ca ocupatia lui Moricand, atunci cind se-nvredniceste sa aiba o ocupatie, este astrologia. Un om care a citit stelele si si-a vazut ghinionul scris in ele cu litere de-o schioapa. Asta ii spune lui Miller si oricui doreste sa-l mai asculte, iar la inceput oamenii sint impresionati, miscati sau macar intrigati. Apoi, cu cit il cunosc mai bine, ajung sa-si regrete milostenia, care se transforma in agasare.
Un suflet aflat la ananghie
Este uimitor, deci, cum Miller nu-i reproseaza un cuvint lui Anaïs Nin pentru faptul de a-l fi insarcinat sa se ocupe de bunastarea, materiala si spirituala, a acestui nevolnic. Ba mai mult, pare sa fie de acord ca a facut ce trebuia prezentindu-i-l, ca si cum Miller ar fi fost cea mai indreptatita persoana sa aiba grija de un nenorocit simandicos. Pardon. Exprimarile de genul acesta vor veni mai tirziu. Pentru moment, Moricand este un suflet aflat la ananghie. Intr-adevar, cind cei doi fac cunostinta, barbatul tocmai si-a pierdut averea si traieste de azi pe miine, intr-un hotel mizer din Paris. Totusi, arata si se poarta ca un gentleman, are un aer de distinctie care-l insoteste tot timpul si se arata atit de generos, incit Miller trebuie sa se abtina in a-l mai complimenta pentru diverse accesorii vestimentare de teama ca Moricand i le va face a doua zi cadou. Intr-o zi, chiar ii face un cadou, e vorba de Séraphita a lui Balzac, o carte pretioasa pentru autor din moment ce ne marturiseste ca, daca n-ar fi fost ea, „ma indoiesc foarte tare ca aventura mea cu Moricand s-ar fi terminat in felul in care s-a terminat. Se va vedea imediat ce pret am platit pentru acest dar pretios“. Doar ca pretul nu trebuie platit imediat. De altfel, curind dupa asta izbucneste razboiul, Miller pleaca in Grecia, Moricand dispare si el, iar cei doi nu se mai vad pret de aproape zece ani.
Joaca de-a binefacatorul
Apoi, intr-o zi, scriitorul, intors intre timp in America, primeste o scrisoare, pe care, cind o deschide, vede insirate, ordonat si frumos migalite, cuvintele vechiului sau prieten. Miller recunoaste ca-l credea mort. Dar nu. Moricand traieste in Elvetia si, ca de obicei, traieste cumplit. E tot sarac, sarac lipit, chiar daca hirtia pe care scrie e tot timpul de cea mai buna calitate, iar scrisorile care incep sa-i aglomereze americanului cutia postala sint mereu trimise par avion. Si acum se produce cea mai grava greseala a scriitorului. Tulburat de precaritatea vietii prietenului sau franco-elvetian, Miller il invita in America, oferindu-se sa-l gazduiasca pe o perioada nelimitata. Acum sa nu credeti ca scriitorul chiar isi permite un asemenea gest. Traieste destul de strimtorat impreuna cu o sotie cu care nu se-mpaca prea bine (nu uita sa scrie citeva pagini si despre nemultumirile lui conjugale) si o fetita pe care, in schimb, o adora, intr-o casuta nu foarte spatioasa in Big Sur, California. Este vorba de paradisul din titlu (intr-adevar, peisajul este impresionant, si asta numai dupa o simpla cautare pe Internet), in care va descinde, ca un print, ca un rege, Diavolul Moricand. Evident, totul pe banii binefacatorului sau. La inceput, lucrurile merg bine. Chiar daca i s-a alocat doar o camaruta, Moricand e incintat de noua sa locatie. E incintat si de companie, revederea cu al sau vieil ami producindu-i repetate efuziuni sentimentale. Doar ca minunea nu tine prea mult.
Dintr-o exasperare intr-alta
Treptat, elvetianul incepe sa emita tot felul de pretentii care mai de care mai absurde. Vrea sa i se procure pudra de talc marca Yardley (i se procura), se plinge de infatisarea dezordonata a padurilor americane, se arata nemultumit de lipsa supei la masa, critica felul de educatie care i se ofera aici copilului si nu suporta defel tigarile locale, intrebind mereu de vechile lui Gauloises bleues. In plus, hirtia de scris din America are alte dimensiuni decit cea din Franta, lucru care-l exaspereaza. Exasperat este si Miller, caruia nu-i vine sa creada ca, dupa ce l-a salvat de la ruina, prietenul sau mai poate emite asemenea pretentii. „Daca numele meu ar fi fost Moricand (…), m-as fi sinucis de mult“, scrie, inciudat, autorul. Dar tot el revine si ne spune ca, „in ciuda tuturor frustrarilor, reuseam sa ne intelegem bine in general“ si ca „dintr-un anume punct de vedere era oaspetele ideal (…), suav, fin si blind ca un vrajitor“. Cu exceptia sotiei sale, nimeni dintre cei cu care Moricand interactioneaza nu pare a-i impartasi parerea din urma, prietenii care vin si-l viziteaza sfirsind toti prin a-i recomanda, unii mai voalat, altii mai pe sleau, sa scape de prezenta acestuia. Ce il enerveaza cel mai tare pe Miller la Moricand este fatalismul sau, supunerea lui totala in fata astrelor, care dicteaza tot ce vor ele fara ca omul sa se poata impotrivi. Pentru Miller, lucrurile stau taman invers. „Vorbim despre soarta“, zice el, „de parca ar veni din cind in cind in vizita; uitam ca ne construim soarta in fiecare zi a vietii noastre“. Desi nascuti amindoi in zodia Capricornului, n-ar putea exista diferente mai mari intre aceste doua caractere. In cele din urma, Moricand pleaca din casa lui Miller. Se tot plingea de ceva vreme c-ar avea scabie, trebuind sa-ndure niste mincarimi atroce, si intr-o zi se hotarasc sa mearga impreuna la spital. Doctorul care-l examineaza intuieste o alergie (sau poate ceva pe fond nervos) si-i cere strainului sa nu plece departe de spital, intrucit vrea sa-i mai faca niste teste. Asa ca Miller se-ntoarce in Big Sur, iar bolnavul ramine intr-un hotel din Salinas. Inapoi in casa scriitorului, Moricand nu se va mai intoarce niciodata, desi ii va mai solicita ajutorul, intii politicos, apoi rugator, apoi din ce in ce mai grosolan, in mai multe ocazii. Cert e ca, dupa o scurta sedere in San Francisco, Moricand este deportat in Franta, unde-si va petrece ultimii ani, mai intii intr-un hotel de doua parale, apoi in chiar azilul care, cindva, apartinuse familiei sale. Va muri de un atac de cord, „singur ca un sobolan, gol ca ultimul boschetar“, cum se va exprima Théophile Briant, ultimul si singurul prieten al lui Moricand, dupa parerea lui Miller.
Volumul lui Miller nu trebuie ocolit
Multa vreme am fost tentat sa cred ca Moricand este inventia autorului, un pretext numai bun pentru a filosofa pe marginea destinului, a vietii, a micimii fiintei umane, dar si a incontestabilei fascinatii pe care aceasta o exercita asupra scriitorului. Dar apoi am aflat ca Moricand chiar a existat, desi continui sa cred ca volumul este – asa cum Miller ne-a obisnuit, de altfel – o combinatie atent dozata de realitate si fictiune, o replica americana, mai putin suprarealista, dar cu suficiente insertii de acest fel, la Nadja lui Breton, amintita in text. Poate asemanarile nu sint izbitoare, dar nici absurde nu sint. Avem aceeasi intilnire intimplatoare dintre doi straini, o curiozitate, as zice, cel putin pina la un punct, reciproca, urmata de sastisire si repudiere. Si Nadja si Moricand au un talent vizibil pentru desen (Moricand deseneaza scene erotice macabre), ambii sint declarati nebuni, ambii stirnesc reactii puternice, ambivalente, ambii sfirsesc lamentabil, despuiati de orice rest de umanitate. In fine, ambii naratori se folosesc de personajele lor pentru a se investiga pe sine, pentru a vorbi despre sine, pentru a-si etala, de ce nu, eruditia. Cu sau fara astfel de asemanari, volumul lui Miller nu trebuie ocolit. E ca si cum am face o calatorie in timp, descoperind insa nu cit de multe s-au schimbat, ci cit de multe au ramas la fel. Scriitorului i s-a reprosat faptul de a fi scris despre Moricand imediat dupa moartea acestuia, nemaioferindu-i acestuia dreptul la replica (la care Moricand probabil n-ar fi apelat oricum), dar nimeni nu-i contesta talentul. Asadar, daca vreti sa cititi o carte subtire ca numar de pagini, insa provocatoare, subtila, amuzanta chiar pe alocuri, Un diavol in paradis este o alegere inteligenta. Se poate consuma la un pahar de vin rosu, de Bordeaux, cu ansoa si masline.
Henry Miller, Un diavol in paradis, traducere si note de Lavinia Braniste, colectia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Henry Miller»“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
