Revolutionari sint cam putini, dar, din cind in cind, asa cum mi s-a intimplat simbata trecuta, la ultimul talcioc din Frankfurt, mai esti oprit pe strada de cite un „prieten“ si el in cautare de… discuri. Si asa afli ca nu esti deloc singur pe lume, ba chiar ca ai un prieten comun la un stand, pe balcanicul Zoran, admirator al lui Lipatti, dar fara pagina pe… Facebook.
Serveste, asadar, „socializarea“ la ceva sau este doar o alta forma insidioasa de defulare, parte ascunsa a lunii, asemenea unuia din rolurile jucate de posturile de radio straine sub regim comunist? A unuia dintre roluri, fiindca numai exaltati habotnici, cu convingeri extremiste si gindind dupa modele interbelice, neaga astazi complet partea de rol pozitiv a presei din ultimele cinci decenii, fie ea occidentala, fie rasariteana. Un rol educativ, intre altele, pe care in muzica si nu numai il joaca astazi si „socializarea“ via computer. Fiindca, daca vrei sa afli lucruri mai putin stiute despre un pianist ca Artur Schnabel, despre un dirijor ca Jascha Horenstein sau despre descoperirile unor cercetatori pasionati ai arhivelor muzicale, cum sint Allan Evans (vezi si compania sa de discuri „Arbiter“) sau Mark Ainley (pasionat de Lipatti), este suficient sa accesezi paginile lor pe Facebook.
Acolo unde am indoieli despre succesul real al „socializarii“ este in cazul unor – cum sa le numesc? – cauze bune. Cel al dificultatilor intimpinate de mult timp, dar revelate public recent, de Muzeul Bruckenthal in relatia cu Ministerul Culturii, de exemplu, sau cel al eforturilor de salvare de la demolare si de restaurare a casei lui George Enescu din satul Mihaileni, Botosani.
Am mai avut ocazia sa o spun, campania pe Facebook si in paginile acestui saptaminal, inceputa in ianuarie anul acesta, nu a condus pina acum la mare lucru. Cu una sau doua exceptii si acelea limitate la repetarea unor date, nimeni din presa nu a gasit util sa deschida si apoi sa aprofundeze o ancheta reala despre, la urma urmelor, un simbol national, cum este sau ar trebui sa fie in mod real George Enescu si mostenirea sa.
Cele doua pagini create pe Facebook, Operation Village Enescu – Save Enescu’s House in Mihaileni si Save Enescu’s House in Mihaileni, Romania, au nu mai mult de 205, respectiv 595 de adepti, intr-o tara cu peste 20 de milioane de locuitori. Cifre care, la nivelul „Petitiilor“, pasiune modesta, dar inca la moda la romani, echivaleaza aproximativ – pentru a da doar citeva exemple – cu numarul celor care doresc „un concert Lala Band“ la Iasi, o alee „Lady Gaga“ in parcul Herastrau sau salvarea vechiului teatru Hirshl din Arad.
Paginile in cauza au avut mai curind darul sa reveleze – iarasi cu citeva exceptii notabile, dar putine – talentul multora din breasla muzicii romanesti de a se ascunde sub covor, incepind cu cei care se considera mari interpreti ai muzicii enesciene pina la muzicologi si critici muzicali, altfel gata sa vorbeasca de „maretia“ lui Enescu. La fel, paginile, prin diverse comentarii postate generos de patrioti, au avut darul sa reveleze cunostintele sumare despre existenta compozitorului roman. Pina astazi, continua sa se insiste pe ideea ca la Mihaileni ar fi vorba „doar“ de o cladire a bunicilor dupa mama ai lui George Enescu, in ciuda faptului ca nu exista nici un dubiu ca de la moartea mamei sale (1909) si pina dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, casa a fost PROPRIETATEA compozitorului si ca in ea au existat, pina tirziu in perioada comunista, pianul pe care a invatat sa cinte Enescu si o serie de documente, azi toate instrainate, pierite, in ultimii 20 de ani de „libertate“…
Imi marturisesc uimirea, dar una departe de a fi naiva, fata de argumentatia oficialitatilor patrimoniului de la Botosani, care afirma ca „sansele ca acest dosar sa fie aprobat sint mari. Nu este vorba de o valoare arhitecturala a cladirii, ci de valoarea memorialistica a acesteia“. Este oare nevoie ca o casa a lui George Enescu sa fie un „monument de arhitectura“ pentru a fi pastrata, salvata de la pieire? Ce sa mai spui? La urma urmelor, lista patrimoniului cultural romanesc rural detine in situ atitea case de inceput de veac XIX…
Apropo, Caragiale o avea vreo pagina pe Facebook? Cine isi mai aduce aminte? Sa mai punem o data Petitiunea on line…
„— Am dat o petitiune… Vreau sa stiu ce s-a facut. Sa-mi dati un numar./ — Nu ti s-a dat numar cind ai dat petitia?/ — Nu./ — De ce n-ai cerut?/ — N-am dat-o eu./ — Da’ cine?/ — Am trimes-o prin cineva./ — Cind? In ce zi?/ — Acu vreo doua luni…/ — Nu stii cam cind?/ — Stiu eu?/ — Cum, nu stii? Cum te cheama pe d-ta?/ — Nae Ionescu./ — Ce cereai in petitie?/ — Eu nu ceream nimic./ — Cum?/ — Nu era petitia mea./ — Da’ a cui?/ — A unui prietin./ — Care prietin?/ — Unul Ghita Vasilescu./ — Ce cerea in ea?/ — El nu cerea nimic./ — Cum nu cerea nimic?/ — Nu cerea nimic; nu era petitia lui./ — Da’ a cui?/ — A unei matusi a lui… Stia ca viu la Bucuresti si mi-a dat-o sa o aduc eu./ — Cum o cheama pe matusa lui d. Ghita?/ — Nu stiu…“