Cel de-al doilea disc al integralei de pian enesciene a aparut cu o saptamina in urma la aceeasi companie austriaca, Gramola, intr-o prezentare de o estetica sobra si atragatoare pentru cei, din ce in ce mai putini astazi, care frecventeaza magazinele de discuri si isi pastreaza bucuria descoperirii unei imprimari ce stirneste curiozitatea. Iar titlul Go-Between–Zwischen Tanz und Traum este de natura sa te faca atit curios, cit si visator la promisiunea muzicii, in parte bine cunoscuta (César Franck, Preludiu, Choral si Fuga, Debussy, al doilea caiet Images si Bartók cu cele Sase dansuri populare romanesti pentru pian solo, Sz 56). Intre ele, in centrul discului, se situeaza spate in spate Pièces Impromptues pentru pian op. 18 ale lui Enescu si incitanta mica bijuterie a lui Mihail Jora, Joujoux pour Ma Dame, Cinci piese pentru pian op. 7.
Am avut bucuria si privilegiul de a primi discul Ralucai Stirbat printre primii si – de ce nu as spune-o? – sa nu ma mai satur ascultindu-l. Iar pe masura ce-l ascultam, sa-mi formulez in gind intrebarile pentru acest interviu…
Daca nu exista nici o indoiala ca alcatuirea unui program viabil si valabil pentru un recital sau un disc este, in sine, o arta si o demonstratie de cultura si capacitati muzicale, este mai putin frecventa aceasta abordare istoric-comparativa a muzicii enesciene. Vreau sa subliniez ca materia extrem de densa, accesibila si instructiva in acelasi timp, a livretului discului va apartine, sinteti autoare. Cum apare muzica lui Enescu scoasa astfel din carapacea reducatoare a discutiei romanesti despre geniu si scoala nationala?
Am pornit de la ideea ca Enescu a recuperat, practic, intr-o singura viata si in creatia lui, toate secolele de istoria muzicii care noua, ca popor, ne lipseau, le-a asimilat, le-a depasit, creind mai apoi sinteza lui proprie si acel limbaj inconfundabil. Exista pericolul de a-l considera pe Enescu un soi de „continent necunoscut“ (ca sa folosesc expresia lui Pascal Bentoiu), un geniu infasurat intr-o mantie stranie, de nepatruns, cumva exotic, care poate fi cintat ad libitum – ca sa nu spun „dupa bunul-plac“ –, fara reguli, fara rigori stilistice… Or, aceasta „jungla“ a partiturilor enesciene (ca sa-l citez din nou pe maestrul Bentoiu) nu este altceva decit dovada unei precizii fara precedent a notatiei muzicale, acribia lui Enescu lasind, practic, loc de foarte putina libertate interpretativa. Daca vom continua sa-l consideram pe Enescu un compozitor ce poate fi interpretat ad libitum, nu vom transmite mai departe mesajul real al mostenirii muzicale enesciene, adaugind riscul de a-i da o imagine deformata, incompleta si – implicit – neconvingatoare. De aceea, Enescu trebuie integrat in epoca, scolile si stilurile in care s-a format, din care si-a tras seva, inspiratia, cautarile, poate chiar anumite rataciri ori stagnari. Cred si sper – cel putin dupa primele reactii – ca am reusit sa creez o continuitate stilistica, o logica interna a dezvoltarii, a evolutiei muzicii pe acest disc. Exista foarte multe puncte in care aceste muzici se ating, se intilnesc magic, fara a fi practic influentate direct.
Discul dvs. face parte dintr-o viitoare integrala a muzicii de pian a lui George Enescu – fiind al doilea CD al seriei –, iar locul central il ocupa Pièces Impromptues pentru pian, op. 18, dintr-un ciclu compus de-a lungul a trei ani, la Paris si in Romania. Stiu ca intelegerea complexitatii, a originalitatii si a modernitatii muzicii lui George Enescu s-a petrecut, in cazul dvs., nu numai intuitiv si prin studiul pianistic, dar si gratie lucrarii de doctorat pe care sinteti pe cale de a o incheia. Citeva dintre „descoperirile“ facute de-a lungul cercetarii arhivelor si a manuscriselor enesciene le amintiti sumar in livretul discului (cazul piesei MazurK si al Carillon-ului nocturn, de exemplu)…
Din nefericire, aceste Pièces Impromptues au avut un destin potrivnic. Un Enescu de regula atit de grijuliu si atent cu manuscrisele sale a reusit sa le rataceasca la Iasi, in anii Primului Razboi Mondial. Si am elucidat misterul imprejurarilor in care au fost ratacite in pendularile intre domiciliul sau „oficial“, din Strada Vovideniei nr. 4bis, si cel „real“, sau mai des frecventat, Vila cu Turn (Neuschotz, mai tirziu Casa Sadoveanu) din dealul Copoului, vila inchiriata in anii refugiului la Iasi de Maruca…
Spun destin potrivnic fiindca ratacirii i se adauga, dupa regasirea partiturii Pieselor in 1957, la doi ani dupa moartea compozitorului, denumirile improprii, total gresite, sub care au fost editate – de „Suita“; pentru ca ele nu sint o suita, ci un „florilegiu“, un „buchet“ (cum le numeste Pascal Bentoiu, bunaoara). …si e vorba de descifrarea propriu-zisa a autografului muzical (de altfel, scris foarte limpede de Enescu), care s-a facut cu un numar impardonabil de erori – muzicologul Ferenc László vorbeste chiar de „editii catastrofale sub aspectul fidelitatii fata de autograf“. Sint erori de text muzical, de ritm, de dinamica, de asezare in pagina, omisiuni si alte neglijente de tot felul. Ele au fost semnalate de regretatii prof. Ferenc László sau de doamna Clemansa Firca; va dau un exemplu simplu – pete de rugina care devin… o doime sau, in Carillon nocturne, confuzii grave de semne de alteratie intre bemol sau becar… Aceasta partitura are nevoie de o reeditare urgenta, asa cum merita si asa cum i-o datoram lui Enescu.
Putini stiu ca arta altui compozitor moldovean, Mihail Jora, apropiat al lui Enescu, a fost apreciata de timpuriu in lumea muzicala europeana. Eu insumi am avut bucuria de a descoperi notatiile dirijorului Hermann Scherchen. Ati publicat acum, in premiera absoluta pe disc, Joujoux pour Ma Dame, op. 7, datind din 1925. Si ati deschis, astfel, o cale pentru cunoasterea acestei capodopere in lumea occidentala. Cum se plaseaza aceasta piesa in contextul muzical al timpului ei?
Joujoux pour Ma Dameeste o mica-mare capodopera careia nimeni nu-i poate rezista – fie ca e vorba de public, de artisti interpreti sau de regizori de sunet. La fel l-a cucerit si pe celebrul Emil Hertzka, directorul Editurii Universal Edition din Viena, care a publicat-o imediat, in acelasi an in care a fost compusa, 1925. La fel ca in cazul muzicii lui Enescu, toata lumea se mira de ce aceasta muzica nu este cunoscuta sau de ce nu exista cel putin o duzina de variante interpretative pe disc s.a.m.d. Suita are un profil si un concept cu totul aparte, iar daca nu ar emana atita tandrete si delicatete, am putea spune pe alocuri ca e chiar usor ironica si sarcastica. Jora nu imita stiluri, ci arata ca le stapineste cu mare maiestrie si aduce, astfel, un omagiu compozitorilor „citati“ (Stravinski, Debussy, Ravel, Bartók si Enescu…).
Spre deosebire de un Bartók sau un Janácek, pentru a aminti doar doi dintre contemporanii lui Enescu, muzica pentru pian a compozitorului roman nu a intrat in repertoriul curent al artistilor din lumea larga. Cite o piesa apare din cind in cind pe un disc, de regula a unui tinar care vrea sa epateze sau l-a descoperit intimplator pe Enescu. Ce impiedica difuzarea cum ar merita si ar trebui a muzicii enesciene?
Cauzele sint multe, obiective si subiective, dar, in primul rind, cauza principala, grava si nerezolvata de decenii – o tema „tabu“, incomoda si evitata – este LIPSA ACUTA A PARTITURILOR enesciene. Problema se pune foarte simplu: nu ai partituri, nu ti se cinta muzica. Acele edituri franceze nu au mai editat partiturile enesciene – conform obligatiilor contractuale – din anii ’56-’57. Este o situatie foarte grava si nedreapta, care se cere rezolvata urgent si de la cel mai inalt nivel. Pina atunci, artistii straini – sau chiar unii romani, mai tineri, aflati in strainatate – care vor sa se apropie, sa cunoasca si sa cinte muzica lui Enescu sint dependenti de bunavointa sau, mai degraba, de bunul-plac al unora dintre muzicienii romani care detin aceste partituri si care – de cele mai multe ori – nu le dau mai departe, din pacate…
Atingem acum un subiect care ne preocupa mult pe amindoi si pe colegii ziaristi de la „Suplimentul de cultura“ si care ne sta la inima. Sinteti angajata trup si suflet in tentativa de a salva casa lui George Enescu de la Mihaileni, Botosani, in paragina totala si amenintata cu demolarea. Daca sprijinul artistilor si muzicologilor occidentali este admirabil, raspunsurile venite din lumea romaneasca lasa – in opinia mea – de dorit. Exista voci care merg pina la a spune ca restaurarea, conservarea casei nu ar merita sa fie facuta, pe motiv ca ea ar fi apartinut doar bunicilor dupa mama ai lui Enescu si nu, cum este evident, dupa moartea mamei sale, direct compozitorului…
Din pacate, au existat si asemenea voci… Iar pentru a pune capat acestor opinii ingrate si nedocumentate, as dori sa va prezint in premiera un document extraordinar de important, un document inedit, original, care se afla in posesia domnului doctor Stefan Botez din Constanta, nepotul dupa verisoara al compozitorului. Dl Stefan Botez mi-a pus la dispozitie acest document si am permisiunea dumnealui de a-l face public, in scopul salvarii si restaurarii urgente a casei de la Mihaileni.
Asadar, cuvintele lui Enescu suna astfel:
„Printr-acesta declar ca pun casa mea cu gradina ce-o inconjoara, situata 34 Strada Florilor Mihaileni, verisoarei mele Eugenia Dimitriu nascuta Partenie la dispozitie pe timp nelimitat, atit cit ea sau copiii sai vor fi cu domiciliul in Mihaileni. Imediat ce ea sau copiii sai vor parasi Mihailenii, casa cu gradina imi vor fi restituite in buna stare, tinind socoteala de vechime.
George Enescu
Dorohoi, in 28 august/10 septembrie, 1918“
Deci, in concluzie, acest act original, ce poarta semnatura lui George Enescu, confirma nu doar faptul ca el a fost proprietarul casei din Mihaileni, dar si ca – mai mult de atit – nu a renuntat niciodata la aceasta casa si ca dorea sa-i fie restituita in buna stare.
Raluca Stirbat, cred ca putem incheia interviul pe aceste cuvinte lamuritoare pentru apartenenta casei si, implicit, valoarea ei simbolica, ambele motive suficiente pentru introducerea cladirii pe lista monumentelor istorice, in vederea salvarii, a restaurarii ei si a introducerii in circuitul cultural-turistic romanesc. Imi ramine doar sa amintesc ca noul dvs. disc compact va fi lansat la Bucuresti, cu ocazia recitalului pe care il veti da in sala Ateneului Roman la 30 aprilie, iar apoi la Iasi, in toamna, in ambianta Festivalului Zilelor Muzicii Romanesti.
(*Extrase din acest interviu au fost difuzate la Radio Europa Libera la 15 aprilie 2013.)
Galerie foto
