Avanpremieră  -    -  

– Fragment –

Primele luni de Bucuresti au fost ca un pumn in nas. Visasem un o­ras al renasterii, un oras-nava spatiala, o galaxie a ideilor in care sa explodez ca o supernova, insa ma gaseam intr-un ghetou al pierzaniei, intr-un purgatoriu in care urma sa-mi platesc cu virf si indesat nesabuinta. Devenisem una dintre sutele de furnici ale unei imense colonii. Fusesem a­trasa intr-o cursa, inselata, trasa pe sfoara, prinsa intr-un complot al tuturor oamenilor mari care ma mingiiasera in copilarie pe cap, intrebindu-ma, cu un rinjet rau pre­vestitor, ce voiam sa ma fac cind voi creste mare. E o mare tea­pa. Muncesti, platesti cu virf si in­desat luxul de a avea un corp care trebuie sa manince, sa se spele, sa doarma sub un acoperis, mai torni din cind in cind cite un gin tonic, o seara de poezie la Muzeu sau o piesa de teatru la Nottara, ca sa ai putere sa o iei, a doua zi, de la capat. In weekend iti pui hai­nele la spalat, faci o mincare lunga, sa iti ajunga toata sap­ta­mina, deschizi o carte si o inchizi la loc, gindindu-te la o povestire pe care vrei s-o scrii de nu stiu cit timp, pe aripile careia vrei sa-ti iei zborul, intr-o lume mai verosimi­la decit cea din jur, insa in casa e agitatie, se freaca podeaua, se spa­la vase, se vorbeste la telefon, se ride si se probeaza rochii… Si a­tunci iesi in parc. Te gindesti la a­cea povestire, dar ai un bolovan legat de picior, un bolovan care pleaca din inima. Nu poti zbura. Nu stii ce limba sa folosesti ca sa poti spune ceva, ceva sa aiba in sfirsit sens, care sa te salveze pe tine si intreaga omenire.

Dupa trei luni am ajuns, cu a­mara dezamagire, la concluzia ca viata de adult e cea mai mare tea­pa a existentei mele. Tinjisem ati­ta dupa libertate, iar acum, cind in sfirsit dispuneam de ea din plin, imi dadeam seama ca era doar o colivie careia nu-i vezi marginea. Singura libertate pe care as fi putut s-o cunosc vreodata raminea poezia, pe care o abandonasem deja – in gura poetilor betivi de la Muzeu. Voiam acum sa traiesc pe piele, departe de plasa de prins necuprinsul. Si voiam, pentru pri­ma oara, sa inteleg. Tot ce puteam face era sa astept si sa ma rog sa mi se deschida in fata vreo cale. Orice ar fi fost, nu puteam decit sa-mi tin inima sus si sa merg inainte, pe coridorul larg si a­nost, plin de lume.

Imi era drag Galatanu, il asemuiam in gind cu un bursuc cu pielea tare, batucita de vremuri, dar cu inima mare si calda ca o piine, din care mincasera pe rind toti, si Grasu’, si Pierre, si Simonetta, si eu. Mi-am sters firimiturile de pe bot si am inghitit in sec. Piine, piine, dar mie imi mai trebuia si caviar. Galatanu era un adaptat, un supravietuitor. E­ra un motan pufos si zvapaiat in care zacea un luptator de gherila. Eu nu aveam nici un chef sa ma bat pentru fundul meu. Mi se pa­rea injositor si promiscuu sa cuceresti lumea si sa o infuleci ca pe o felie de sunca. Pentru mine lumea ar fi putut fi digerata numai sub forma de esente, prin miros, in creier, si nu in stomac. Da, Galatanu era fara indoiala mai intelept decit mine. Trecuse prin toate si alesese calea de mijloc. Isi punea pielea in bat pentru jobul de la revista, unde lucra ca re­porter special, scormonind adinc in mormane urit mirositoare, apoi mai facea si mici ciubucuri din colaborari la diverse reviste glossy – pentru ca nu avea incotro, ducea in spate toata familia, inclusiv niste parinti in virsta. Nu stiu cum facea, dar ii raminea si timp de scris si de cenacluri, la ca­re bea si fuma cu moderatie, spre deosebire de ceilalti, care beau pina cadeau sub masa. Se trezea dis-de-dimineata, la ora cind mie imi cad ochii in gura de somn, si scria cu sfintenie doua-trei pagini la calculator. Era al naibii de in­ca­patinat si de incrincenat in lup­ta pentru destinul lui literar, in care credea pina la lacrimi. Eu nu eram sortita sa devin o mare scri­i­toare. Spre deosebire de el, eu nu dadeam doi bani pe chestia cu „lo­tul literar“, cu „asii literaturii“, cu „marca“ personala a scriitorului, cu generatiile, cu venitul la Bucuresti „ca in cantonament“, cum imi soptise conspirativ la ureche Boe intr-o seara, dupa un cenaclu. Toate astea erau jocuri de copii. Despre ce puteam scrie eu? Nu intelegeam nimic din ce se in­tim­pla in jur. Trebuia sa fac uz de in­treaga mea imaginatie ca sa ma dumiresc de ce naiba se agitau atit de mult ceilalti si ce cautam eu printre ei. Nu imi ramineau decit vreo doua ore libere dupa ce ajungeam acasa de la serviciu, pentru ca pe la 10 matusa-mea da­dea stingerea (ca sa nu-i umflam, eu si cu verisoara-mea, factura la electricitate). Aveam un job de la 9 la 5, ca toti sclavii, si faceam o ora dus cu tramvaiul 16 si o ora intors, timp suficient ca sa studiez intregul material uman aflat la dispozitie pe traseu. Vedeam fe­te brutalizate de munca si de oboseala, fete schimonosite in grima­se subumane, exprimind diferite ipostaze ale evolutiei omului in­cepind cu stadiul de reptila. Le studiam cu o curiozitate amestecata cu frica si cu dezgust. Tra­iam intr-un tablou de Bosch. Imi pierdusem treptat orice chef de hir­j­oneala. Trecute pe veci erau a­cum vremurile cind umblam pe stra­zile Galatiului in rochie de pin­za de sac, prevazuta cu cirlige de pescarie pentru agatat baietii, ca sa-i sarut si sa le spun poezii. Tre­cute erau vremurile cind lumea putea fi iubita, imblinzita, modelata ca o plastilina. Decazusem a­cum, de bunavoie, la stadiul de mu­ritor de rind.

Fisa de observatie nr. 1

Azi m-am dus cu Simonetta la tuns. Am dat o multime de bani si arat ca dracu’. Am fost la Hotel Bucuresti, la Mariana, o tipa la care se tunde Simonetta. La ora aceea din seara hotelul zumzaia de senatori si deputati care cobo­risera in hol la un coniac si o su­sanea, incepindu-si astfel in mod placut viata de noapte. Mi-am cro­it drum pina la mezanin, unde se afla frizeria. Prin contrast, aceasta era goala. Mariana m-a luat ime­diat in primire.

— Esti colega cu Simonetta la Parlament? a ciripit ea.

— Nu… lucrez in presa.

— Aha. La ce ziar?

— La o revista…

— Cum se numeste?

Auzind cum se numea, Mariana a dat din umeri.

— N-am auzit in viata mea de revista asta, spuse ea acru.

Ii disparuse si ciripitul din voce si ii aparuse un fel de ragu­sea­la de fumatoare inraita.

— Se distribuie numai in stra­i­natate, i-am explicat eu. E in engle­za, e pentru oamenii de afaceri.

— Aha, a spus Mariana fara prea mult entuziasm. Si ce vrei sa-ti fac la par?

— Nu stiu… ma las pe mina ta. Simonetta mi-a spus ca ai miini de aur… Nu-mi dau seama ce mi s-ar potrivi.

— Nici o problema, a spus tipa.

Peste douazeci de minute imi contemplam cu obida noua mu­tra in oglinda, blestemind in gind clipa nefasta in care o intrebasem, intr-o doara, pe Simonetta daca stie pe cineva care tunde bine.

— Iti vine foarte bine, m-a in­curajat Mariana.

— Asa crezi? am biiguit eu, complet derutata.

— Da. Stai sa ti-l mai aranjez putin cu drotul.

Cind m-am privit din nou in oglinda am avut un soc. Aratam ca o bombonica sau poate ca o bomboana Kojak, asa, tunsa cu castron in cap si slaba ca un bat.

— Cred ca asta va fi tunsoarea vietii tale, a conchis Mariana, batindu-ma incurajator pe umar. Ce zici, iti place?

— Nu stiu, nu-mi dau seama…

— Ei, o sa te obisnuiesti tu!

Nu mi-am revenit din soc decit cind Mariana mi-a virit, numai zimbet si miere, nota de plata sub nas. Aceasta reprezenta o treime din salariul meu pe o luna. Am in­teles atunci ca, in urmatoarele sap­tamini, poate chiar luni, urma sa fac foamea.

Am coborit in holul hotelului. Intr-un tirziu a aparut si Simonetta, intr-o rochie sexy si cu o­chii sclipind de idei nastrusnice.

— Imi place tunsoarea asta. Arati ca o lady.

Nu ma mintea. Simonettei ii pla­cea orice schimbare si cu cit costa mai mult si era operata intr-un loc mai cu ifose, cu atit ii placea mai tare.

— Pe naiba, am spus eu. Imi sta­tea de o mie de ori mai bine cu parul meu ca un maturoi. Macar aveam personalitate. Asa arat ca un catelus.

— Fii, fata, serioasa, mi-a ta­iat-o ea scurt. Hai, vino, vreau sa-ti prezint pe cineva.

Am intrat in barul hotelului. Si­monetta si-a croit drum printre me­se. Pulpele ei dezgolite atra­geau privirile ca un magnet. Intr-un tir­ziu s-a oprit in dreptul unei mese la care doi barbati discutau a­prins. Unul era slab, palid, cu parul cret, cu ochi de sarpe care studia atent prada prin ramele aurii si cu un nas ascutit cu care parea sa adulmece incontinuu, iar celalalt era rosu, gras si mirosea de la o posta a transpiratie. Slabanogul ne-a fa­cut semn imediat ce a vazut-o pe Simonetta, zimbind cu gura pina la urechi.

— Poftiti, doamnelor, haideti, luati loc, a spus el. Va asteptam.

— Ea e prietena mea despre ca­re v-am vorbit. Dinsul este domnul deputat Priza, a spus Simonetta intorcindu-se spre mine si zim­bin­du-mi fermecator cu buzele ei pline si stralucitoare.

— Incintat, a spus Priza pompos, aplecindu-se adinc sa-mi pupe mina. Cu aceasta ocazie am remarcat in mijlocul claiei de par cret un inceput discret de chelie.

Ne-am asezat cu totii la masa. Ridicind un deget spre fata care servea, Priza ne-a intrebat ce doream sa bem. Simonetta a coman­dat un Campari, iar eu mi-am luat un gin tonic.

— Acum ma scuzati putin, a spus deputatul, cu un aer vinovat. Trebuie sa-mi termin discutia cu acest domn pe care mi l-au trimis de la judet pe nepusa masa.

Cei doi s-au retras sa suso­teas­ca intr-un colt.

— Cine e Priza, asta? am intrebat-o pe Simonetta.

— E deputat la noi. Tocmai si-a inceput mandatul de citeva sapta­mini. Vine la serviciu doar trei zi­le pe saptamina, cind se voteaza legile, in rest sta la el, la Cucu­ie­tii din Deal, invirte niste afaceri.

— Si ce naiba cautam noi aici, la masa lui?

— Uite ce e… Tipul e cam dezorientat, nu cunoaste pe nimeni in Bucuresti. M-a rugat Popescu sa-l scot in lume, ca sa-i mai treaca fri­ca de Bucuresti.

— De ce nu-l scoate Popescu in lume?

— E plecat in delegatie in Suedia. M-am gindit la tine… Ma gin­deam ca ai putea sa-i dai niste ore de en­gleza, ca nu vorbeste nici o limba straina. El, saracul, ar vrea sa mear­ga in delegatii in strainatate, dar n-avem cum sa-l trimitem asa, mut ca un peste, ca ne face de ris. }i-ar prinde bine, mai cistigi si tu un ban…

Pina sa apuc sa raspund, Priza a revenit la masa, radios.

— Dom’le, e ceva de speriat, spu­se el pe un ton plingacios. Toata lu­mea e innebunita sa faca afaceri. Toti astia care stau la masa in jurul nostru, uitati-va putin la ei. Uite, ala cu ochelari cu rame de aur are nu stiu cite terenuri. Celalalt, asta gras cu doua ghiuluri pe deget, a cum­pa­rat acum citeva zile niste fabrici de ciment. A vrut sa ma ia si pe mine, dar mi-a fost frica. Si baiatul de adineaori, pe care mi l-au trimis pe cap de la judet, vrea sa-l ajut. Profita toti de mine cit pot, ca stiu cit sint de dragut. Ce sa fac, nu pot sa-i refuz, ca asa sint eu, dragut… Zi si tu, Simonetta, invata-ma si pe mi­ne, ca esti fata desteapta, in ce sa-mi bag eu banii? Nu ma invata nimeni ce sa fac cu ei. In cine sa am incredere? Nu-mi da nimeni nici un sfat.

— Nu stiu ce sa va spun, domnu­le deputat… spuse Simonetta, in­curcata de turnura neasteptata a discutiei. Aveti rabdare, o sa cunoasteti treptat pe toata lumea, inclusiv pe cei care v-ar putea da un sfat in privinta asta, a adau­gat ea cu diplomatie.

— Ei, dar sa lasam afacerile a­cum, spuse Priza schimbind tonul. Ce norocos sint sa stau la masa cu doua domnisoare atit de simpatice, a spus el zimbind cu gura pina la urechi. Unde mergem?

Imi venea sa sar de gitul lui Pri­za si sa-l pup. Nu m-as fi asteptat sa mi se serveasca pe tava cu atita generozitate niste informatii atit de picante. Ma vedeam deja publi­cind pe prima pagina a unui coti­dian national o ancheta zgudu­i­toa­re. Am hotarit sa cistig increderea a­cestui gura-sparta si sa aflu cit mai multe detalii despre afacerile par­­la­mentarilor. Ne-am urcat in Por­sche-ul gri metalizat al lui Priza si am pornit, la propunerea Simonettei, spre un pub irlandez. Urasc puburi­le irlandeze. E atita harmalaie a­co­lo, incit trebuie sa urli unul la cela­lalt ca sa te poti intelege. Dar pentru ca Priza sa se simta bine in compania a doua tinerele era fara indoiala lo­cul ideal. Aflind ca lucrez la oare­ce revista, Priza, care nu era complet incuiat, si-a tinut gura in ce pri­ves­te afacerile personale si ale cole­gi­lor sai pe tot restul serii. Dupa ce a dat pe git citeva scotch-uri a devenit, cum era de asteptat, romantic. Mi-a mar­turisit ca nevasta-sa se imbolnavise recent si era deprimat. Ar fi avut nevoie de cineva care sa-l inveseleasca, o fata tinara si nostima, cu suflet bun, asa ca mine, de la care ar fi putut eventual invata si engle­za. Am vazut atunci cu imensa pare­re de rau cum reportajul spectaculos de pe prima pagina a marelui coti­dian incepe sa-si piarda conturul si este inlocuit de imaginea propriu­lui meu nud cu titlul „Cistiga­toa­rea concursului Cea mai }epara Zia­ris­ta din aceasta saptamina este…“. N-am mai asteptat sa apara nume­le si l-am abandonat subit pe Priza, la­sindu-l in seama altor suflete ge­ne­roase care se gaseau din belsug in acel bar, si m-am urcat in primul taxi – singura mea sansa de a sca­pa la acea ora din noapte de coltii maidanezilor de la matusa-mea de la bloc, cheltuindu-mi astfel si res­tul salariului pe luna aceea.

AUTOAREA

Adina Dabija locuieste in prezent la New York, unde practica medicina chineza. Saman reprezinta volumul sau de debut in proza. A debutat in 1997 cu volumul poezia papusa, Cartea Romaneasca, distins cu Premiul pentru debut al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. In 2006 a publicat volumul Stare nediferentiata, Brumar, distins cu Premiul pentru poezie al revistei „Tomis“ pentru cea mai buna aparitie editoriala a anului 2006. Poeziile sale au fost traduse si publicate in numeroase reviste literare si antologii de poezie din Statele Unite ale Americii, iar volumele sale de versuri au fost traduse si publicate de NorthShore Press. Piesa de teatru Manole 3D a fost nominalizata la premiile UNITER pentru cea mai buna piesa a anului 2004. Din 2001 este editor al revistei „www.respiro.org“.

CARTEA

Un roman despre aventura si infruntarea problemelor cu optimism si curaj, despre reinventare si determinare, cu un personaj care, trecind prin toate etapele maturizarii pe ritm de poezie, strabate lungul drum dintr-un sat din Ardeal pina in Nordul inghetat al Canadei.