Colin Davis a fost respectat si iubit in lumea muzicala germana, atit la München, cit si la Dresda, unde a fost dirijor principal invitat si apoi numit, primul in istorie, dirijor onorific. Radioul si televiziunea müncheneze au reactionat exemplar saptamina aceasta cu serii intregi de emisiuni omagiale. Ceea ce n-am auzit sa se fi spus (dar nu am ascultat chiar totul) este faptul ca directoratul lui Colin Davis la Orchestra Radio a coincis cu momentele de glorie ale lui Sergiu Celibidache in fruntea Filarmonicii din München, fapt ce l-a pus un timp, cumva in firea lucrurilor, intr-o umbra nemeritata.
Vazindu-l dirijind si ascultindu-i spusele este greu sa nu indragesti acest dirijor pentru care Mozart a fost compozitorul suprem, „care putea si stia totul“ si care pleda fara nici o emfaza pentru „placerea“ de „a face muzica“, total neinteresat in a-si impune vreo „putere“ particulara asupra orchestrei. Pentru Colin Davis, care dirija atit de elegant, importanta era capacitatea de a „auzi“ si a armoniza sunetul, de a elibera capacitatile muzicale ale membrilor unei orchestre. Gestica dirijorala era secundara. Ii displaceau mentalitatile timpurilor recente, in care toti cinta si dirijeaza la fel, mezzoforte. Vremuri in care, spune el in interviul ce face materia principala a documentarului bavarez retransmis zilele acestea, interesul marii majoritati a publicului si managementului se concentreaza pe lucruri facile, pe muzica pop si sport, in detrimentul preocuparii pentru cunoastere spirituala, proprie vremurilor tineretii sale.
Colin Davis spunea tot fara emfaza ca in timpul liber ii place sa citeasca, sa gateasca si sa lucreze in gradina, ca se simte mai bine in compania unor „celebritati“ ca Schiller sau Shakespeare decit privind la televizor si ca nu stie nici pina astazi cum a reusit sa ajunga dirijor. Ar fi dorit-o de la 12-13 ani, dupa ce a ascultat un disc cu Simfonia a 8-a de Beethoven, dar provenind dintr-o familie cu sapte copii, fara mijloace de a cumpara un pian, nu a fost primit la scoala de muzica. Intrebat despre mari dirijori care i-au marcat viata, Colin Davis suridea ingaduitor, spunind ca i-a urmarit pe cei in voga in Marea Britanie in tineretea lui, pe Thomas Beecham si John Barbirolli, intre altii, si ca a facut pina la urma „gulasul“ din ce era mai bun la ei…
Nascut in 1927, a capatat in cele din urma o bursa la Royal College of Music, unde a studiat clarinetul. Abia spre virsta de 30 de ani avea sa fie recunoscut treptat ca un dirijor promitator, pentru unii critici chiar „de clasa“, dupa ce ii inlocuia in doua seri la Opera, dirijind Mozart, pe Otto Klemperer si pe Beecham. Din 1970, cariera sa avea sa se dezvolte treptat, ca succesor al lui Sir Georg Solti la Covent Garden, dirijor principal invitat al Orchestrei BBC-ului si, intre 1972 si 1984, al Orchestrei simfonice din Boston, remarcat drept primul dirijor britanic invitat la Bayreuth, in 1977, cu prestatii laudate, ulterior, la Metropolitan si la Viena.
A fost asociat, aproape mecanic de catre critici, cu muzica lui Mozart, Berlioz si Sibelius, in ciuda unui repertoriu extrem de larg ce ii era familiar si din care documentarul omagial al televiziunii bavareze arata saptamina aceasta extrase absolut remarcabile din concerte cu simfoniile lui Bruckner si Mahler. Asa cum o spunea ingaduitor si cu umor, punerea sa in… „sertare“ cu cei trei compozitori amintiti a fost mai mult o maniera de a fi cazat si utilizat comercial de catre marile case de discuri.
Istorie rara, Colin Davis este amintit si prin refuzurile sale la invitatii de a prelua conducerea unor orchestre prestigioase, intii cea din Boston, apoi cea din Cleveland si Filarmonica din New York. Avea sa fie onorat tirziu in tara sa, ocupind perioada cea mai lunga de timp ca dirijor principal, intre 1995 si 2006, la pupitrul Orchestrei Simfonice din Londra.
Discografia sa este impresionanta si imi amintesc cumva cu emotie ca l-am descoperit, venind din estul nostru salbatic, abia in 1984, la Londra, pe un disc mozartian cu totul deosebit, dirijind-o pe Kiri Te Kanawa in arii din opere, intre care una fantastic cintata din Zaide; un CD Philips, la care ma intorc adesea. Contractul lui, de exclusivitate cu casa Philips, data deja din 1960… Uitindu-ma prin discoteca zilele acestea, l-am regasit pe numeroasele discuri ale Editiei Arthur Grumiaux, acompaniindu-l pe Claudio Arrau in concertele pentru pian de Beethoven, pe John Ogdon cintind Concertul pentru pian al lui Tipett, pe Janet Baker la Londra si pe Lorraine Hunt Lieberson la New York, pe Zino Francescatti si Pierre Fournier in Dublul concert de Brahms sau, in concerte live, la Amsterdam cu Radu Lupu si Paris cu Mihaela Ursuleasa. Toate, in felul lor, mici tezaure ce mi-l vor aminti peste timpuri…