Pasarile galbene, titlu inspirat dintr-un „mars traditional al armatei americane“, oferit si ca motto, nu va fi, asadar, un roman ideologizat, despre biruinta armatei americane in lupta cu Raul, ci mai degraba o meditatie pe marginea razboiului, a felului in care acesta reuseste sa te omoare chiar si atunci cind, oficial, ai scapat si te-ai intors acasa la familie.
Bartle si Murphy, doi tineri americani, primul de douazeci si unu de ani, al doilea chiar mai tinar, de abia optsprezece, s-au inrolat in armata si au devenit soldati. Apoi, tara i-a trimis in Irak ca sa arate ce-au invatat. Sa dovedeasca faptul ca instructia n-a fost degeaba, ca merita viitorul titlu de eroi. Familiile lor n-au fost de-acord. Dar lor nu le-a pasat. Erau niste baietandri care voiau sa devina barbati. „Duseseram vieti marunte, animate de dorul pentru ceva mai substantial decit drumurile de tara si visurile meschine. Asa ca ajunseseram aici, unde viata nu avea nevoie de nici o elaborare si ceilalti urmau sa ne spuna cine sa fim. Cind ne-am terminat treaba, am mers la culcare, calmi si eliberati de regrete.“
„Vor muri oameni. E o chestiune de statistica“
„Treaba“ lor consta din a omori cit mai multi oameni si, oarecum colateral, de a nu se lasa omoriti. Pentru ca daca ei mor, nu vor mai putea omori pe nimeni. Ceea ce ar fi pacat. De lucrul acesta se ingrijeste sergentul Sterling, deja un veteran al conflictului, un supravietuitor. Sau poate un ghinionist. La cite a vazut, la citi oameni a omorit, nu stii daca sa-l invidiezi sau sa-ti fie mila de el. „Ma indoiam ca era intreg la minte“, recunoaste Bartle, „dar eram sigur de curajul lui. (…) S-ar fi dus de bunavoie la spinzuratoare in locul altcuiva pentru simplul motiv ca latul i s-ar fi parut mai potrivit pentru gitul lui“. Intr-un fel, intuitia lui Bartle se va dovedi corecta. „Vor muri oameni“, le spune Sterling inainte de plecare. „E o chestiune de statistica.“ Si daca nu vor ca mortii sa fie chiar ei, trebuie sa gaseasca in ei „partea aia naspa“, care nici nu e foarte greu de gasit, nici macar foarte greu de pastrat, dimpotriva, ce devine greu e sa renunti la ea, cum multa vreme dupa ce te-au lasat la vatra, cind esti nervos sau nesigur, vei duce mina dupa arma, s-o simti acolo, aproape de tine, ca o garantie. Si ducind-o, nu vei gasi nimic.
Cit stau in New Jersey pentru instructie, Bartle si Murphy se imprietenesc. Intr-un fel. Pe cit se pot imprieteni doi oameni care nu s-au mai vazut niciodata pina atunci. La plecare, mama lui Murph il roaga pe Bartle sa aiba grija de fiul ei. „Promite-mi ca mi-l aduci acasa“, il roaga ea. Neinspirat, Bartle promite. Va fi o decizie pentru care va suferi probabil toata viata. Pentru ca nu-si va putea respecta promisiunea. Si nu neaparat pentru ca Murph va muri (pina la urma asta si-a dorit, veti vedea), ci pentru ca, murind in felul in care va muri, Bartle nu va putea nici macar sa-l aduca acasa intr-un cosciug. Asa incit ii va da drumul pe apa, iar apa il va lua in brate mai grijulie ca o mama. Iar mamei, celei din carne si oase care-l asteapta ingrijorata in Richmond, Bartle ii va scrie o scrisoare. Ca si cum ar fi venit din partea fiului. Ca si cum fiul ar fi trait. „Lumea ne preschimba pe toti in mincinosi“, remarca el si nu se insala. Apoi, dupa ce se va fi intors in oraselul lui curat si obtuz, Bartle va primi vizita unui domn. Care-i va explica blind si plin de compasiune ca asa ceva nu se face. Si ca nefacindu-se, el, soldatul Bartle, va trebui sa faca inchisoare. Ceea ce ar fi trebuit sa fie o pedeapsa. Dar vine ca o izbavire.
Un roman poetic si in acelasi timp cinic
Nu e usor sa scrii un roman poetic si in acelasi timp cinic, dar Powers reuseste. Ma gindesc ca, de fapt, nu poti scrie un roman despre razboi, in care razboiul devine personaj, o fiinta malefica ce se hraneste cu moarte, fara sa fi fost acolo, fara sa fi vazut moartea cu ochii. Iar Powers, evident, a vazut-o. A vazut cu ochii lui ceea ce noi nu vedem decit cu ochii imaginatiei. Ceea ce nu e acelasi lucru. Nu ramii traumatizat de la ce ti-ai imaginat, ramii traumatizat de la ce-ai patit. Si, din nou, sint convins ca Powers a patit multe, nu poti sa scrii „soarele apunea ca un cheag de singe la orizont“ si sa nu fi patit. Sau „prabusirea e destinul fiecarui obiect“… Interesant cum un razboi, o moarte, o trauma pot trezi in tine reactii atit de bizare: in lupta, sufletul se goleste de emotii ca degetul sa poata apasa pe tragaci. Mai incolo, aceleasi degete iau un creion in mina si, scriind, reumplu sufletul golit. Si mai tirziu noi citim despre asta si, bulversati, ne intrebam cum este posibil. Uite asa.
Kevin Powers, Pasarile galbene, traducere de Daniela Rogobete, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
