Cartea lui Mircea Paduraru este una de interstitiu, plasata la limita dintre etnologie si istoria literara, fiecare dintre cele doua avind o traditie, niste presupozitii, o metodologie si un limbaj al ei. El insusi un tinar etnolog cu bune competente de critic literar, Mircea Paduraru pune cele doua traditii in dialog. In fond, folcloristica s-a nascut la noi, in secolul al XIX-lea, din ambitia scriitorilor (pasoptisti) de a intelege si circumscrie cit mai bine specificul national romanesc, in timp ce critica si istoria literara urmaresc cu ingrijire, cam tot din aceeasi epoca, acoperirea si aproprierea de catre scriitori a unor zone tot mai cuprinzatoare din peisajul national (geografic si social). Romanul taranimii a fost un deziderat in secolul al XIX-lea, iar poezia urbana a devenit obsesia simbolistilor. Ceea ce inseamna ca la temelia criticii si istoriei literare romanesti se afla niste premise nationaliste ce au ramas neexaminate. Un unghi salubru de examinare si, mai mult decit atit, unul necesar este cel al etnologului, al celui care investigheaza fenomenul culturii populare fara fervorile neofitului si care se fereste deci sa-i acorde acestuia privilegii neverificate. Astfel incit lucrarea lui Mircea Paduraru are o importanta mai mare decit cea de monografie a figurilor diabolice din literatura romana populara si culta; ea este totodata si o critica a tendintei de a citi literatura ca discurs pedagogic de anvergura nationala.
Un autor nu descriptiv, ci analitic
Lucrarea porneste de la studierea reprezentarilor folclorice ale Diavolului, cu o bibliografie impresionanta si o disciplina stiintifica admirabila, care citeaza toate sursele relevante si da fiecareia locul cuvenit. Cu toate acestea, cartea nu este deloc „stiintifica“ la modul greoi si lipsit de eleganta al intocmirilor care-si fetisizeaza obiectul drept unul „riguros“ si nenegociabil. Autorul nu este un descriptiv, ci un analitic. Mircea Paduraru cerceteaza cu o admirabila acribie, clasifica rar si argumenteaza strins, cu o suplete de spadasin, printre argumente si contraargumente, precizate cavalereste, ale propriilor teze. Nu e vorba doar de o banala dovada de sanatate conservata prin gimnastica mintii. Atunci cind ai de-a face cu (vorba autorului:) „ceea ce numim astazi cu toata prudenta mentalul romanesc“, terenul este minat de prejudecatile generatiilor, pe care de mult timp am si uitat ca le posedam.
Pe terenul folcloristicii, cartea vine cu precizarile importante ale vitalitatii folclorului, care nu ia pauza vreodata si nici nu marsaluieste implacabil inspre laicizare si pozitivizare, asa cum ne-ar putea face sa credem o anumita viziune clasica despre progresul spiritual. Traditia are o functie generativa si una constringatoare: creatiile populare sint tinute sa respecte tipare preexistente, consfintite de traditie, iar experientele „necanonice“ se cer reinterpretate ca sa poata intra in corpusul memoriei comune, care lucreaza dupa arhetipuri poate inconstiente, dar oricum constientizate. Exista, sigur, creatii ce aproximeaza o virsta „mitica“ (crearea lumii, a diferitelor obiecte, cu particularitati fascinante in zona est-europeana), una „legendara“ (a confruntarilor omului cu Diavolul) si una „populara“ (care tinde sa explice prin prezenta diabolica existenta unui rau oarecare, al hotiei, de pilda). Insa in acelasi timp, produsele mai elaborate ale folclorului, basmul, legenda, balada, cele care tin de „meta-fizica“ lui, sint concurate de „fizica“ folclorica a „intimplarilor povestite“, reprezentind experiente traite, uneori in sever contrast cu ceea ce au produs tiparele prelucrarii literare. In concret, celebrele povesti cu diavoli prosti si usor de pacalit, de care e plin folclorul romanesc, ca si cel balcanic, nu sint singurele concretizari ale viziunii populare despre Diavol: ele sint completate de povestile de spaima ale intilnirii unora cu Necuratul care bintuie hotarul sau balta, ucide copii, rataceste oamenii si-i face sa se invrajbeasca, distruge case, imbolnaveste femei. Solutia „optimista“ (comica) si defensiva in fata raului a folclorului prelucrat dupa canoane literare populare este concurata de incheierea „pesimista“ (terifianta), lipsita de proiect compensator, a folclorului „brut“ al intimplarilor neobisnuite. In orice caz, limitele lumii fizice sint permeabile pentru mentalitatea populara.
Pagini intregi cu observatii fine si pretioase
Literatura romana culta construita cu ajutorul reprezentarilor de origine folclorica contine citeva dintre capodoperele sale, mai ales in secolul al XIX-lea. Mircea Paduraru nu se opreste, desi poate i-ar fi folosit, la savurosul Toderica al lui Negruzzi sau la Piatra teiului a lui Russo. Se gaseste acolo un fascinant perspectivism ideologic, suprapus, ca la toti scriitorii din generatia respectiva, pe lupta intre generatii pentru modernizarea societatii romane. Ei inventasera un diavol „pasoptist“, caracterizat prin expresia frantuzeasca la moda le diable m’emporte, care poarta mesajul politic al generatiei in teritoriul basmului romanesc. Autorul se revanseaza scriind despre Danila Prepeleac, Stan Patitul si Ivan Turbinca ale lui Ion Creanga si despre La hanul lui Minjoala, Kir Ianulea si Calul dracului pagini cu observatii fine si pretioase, intre care trimit mai intii la interpretarea scenei finale din Stan Patitul ca o lectura literala, parodica, a creatiei femeii, dar nu de catre Dumnezeu, ci de catre Diavol. Dupa cum foarte inteligente sint lecturile din clasicii romani care nu „preiau“, ci interpreteaza folclorul: il „umanizeaza“ pe Diavol, il eufemizeaza. Imaginarul lor este unul „nocturn“, imblinzitor, cu evidente virtuti de pedagogie nationala, foarte subtil codificata estetic.
Mircea Paduraru demonstreaza ca exista o puternica traditie culta a reprezentarilor inspirate din cultura populara nu doar la autorii citati, ci si la Gala Galaction, Pavel Dan si Vasile Voiculescu, dupa cum o interesanta dezvoltare este a scriitorilor realisti care preiau ceva din imaginarul popular, precum Ion Agarbiceanu (remarcabila, aici, interpretarea nuvelei Pascalierul, cu tipul „omului diabolic“ care face sofistica cu poruncile biblice, prefigurind posibile cai de cercetare in viitor). Remarcabile sint capitolele de interpretare a fantasticului romanesc cult de inspiratie folclorica. Mircea Paduraru constata insistenta criticii de a disocia intre un fantastic „propriu-zis“ (inspirat de traditia romantica germana si franceza, de Hoffmann si Gautier) si un fantastic „de inspiratie folclorica“, acesta avind, se vede, mai putine drepturi la stima literara.
Istoria literara infirma aceste prejudecati: printre cele mai bune proze fantastice moderne sint citeva cu punct de plecare in folclor, in primul rind Aranka, stima lacurilor de Cezar Petrescu, Orbitor de Mircea Cartarescu (episodul apocaliptic al Badislavilor e adus in discutie) sau Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu. Ilustrarea prezentelor Diavolului in proza moderna, mai spectaculoase, poate, decit cele din literatura clasica, serveste aceeasi functie: cea de a imblinzi alteritatea diabolica prin estetizare, grotesc si prin descrieri facute prea „de aproape“ ca sa mai fie inspaimintatoare.
Exista o coerenta a „Diavolului romanesc“
Cartea de fata arata, fara putinta de tagada, ca reprezentarile Diavolului in literatura culta sint uimitor de consecvente cu modelele lor populare, ca exista deci o coerenta a „Diavolului romanesc“, daca mi se permite licenta. Scriitorii romani selecteaza in general reprezentari folclorice „canonice“, deja eufemizate, pe care le „imblinzesc“ suplimentar, in efortul lor de codificare estetica si ideologica a realitatilor mentale „specifice“. Chiar si autorii postmoderni apeleaza la imaginarul „nocturn“ al clasicilor, desi lucrul parea putin probabil. Nu „geniul romanesc“, unul care sa fie egal cu sine din secolul al XIX-lea si pina azi, dicteaza asta in mod implacabil, ci o anumita interpretare a acestui „geniu“, foarte seducatoare si cu o autoritate consolidata prin generatii. Examenul interferentei literaturii culte cu folclorul are, se vede, bogate consecinte, pe care e de asteptat ca Mircea Paduraru le va duce mai departe prin alte investigatii la fel de ingenioase si de eficiente precum cea de fata.
Mircea Paduraru, Reprezentarea Diavolului in imaginarul literar romanesc, Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“, Iasi, 2012