Stiu ca o parte din volumul tau de debut, Intr-un pat sub cearsaful alb, a fost lucrata in rezidenta de la Manastirea Rasca, unde Adi Urmanov tinea niste cursuri de creative writing. Ce a insemnat pentru tine acea experienta?
Intr-o perioada in care simteam ca exista o forta in mine careia nu-i gaseam o reprezentare, a aparut acea tabara de creatie, intr-o zona rurala, departe de ochii curiosilor. Adi Urmanov a gasit o modalitate prin care ne-a ajutat sa ne exprimam, sa ne dam friu liber unor „simptome literare“. Asta a fost si ideea lui, selectia initiala s-a bazat mult pe posibilitatea fiecaruia de a fi cit mai versatil cu putinta, neformat si nici rigidizat in niste formule poetice. La mine a observat ca discursul prinde contur abia atunci cind vad niste imagini, cind mi le imaginez sau le surprind pe unele deja existente. Ulterior taberei nu aveam decit un manunchi de poeme in lucru si multe idei. Insa aveam un deadline de vreo luna, iar trei dintre cei care participasera la acest experiment urmau sa publice la Vinea. Perioada imediat urmatoare taberei a fost grozava, scriam non-stop, il sunam pe Urmanov sa-i citesc sau sa-i spun ce idei mi-au mai venit.
Adi Urmanov a fost, pentru mine, sinonim cu o mare intilnire perfecta: extrem de talentat, un cititor si un mentor care a putut sa ma ajute sa ma limpezesc, care a intuit si m-a incurajat atunci cind am avut nevoie de astfel de confirmari. Mi-am dat seama datorita lui ca imi canalizasem acea forta intuita in directia, in sfirsit, care mi-era data.
Ce ti-a venit atunci cu Frida Kahlo? Ma gindesc ca si-au pus multi intrebarea asta sau, ma rog, eu mi-am pus-o cu siguranta.
Nici eu nu prea stiu. La 17 ani, Frida Kahlo era un personaj care nu-mi placea deloc. La 25, cind am redescoperit-o, am inceput sa caut tot mai multe referinte despre ea si pictura sa. Acum, la 33, as tinde sa spun ca iar nu-mi place. Cred ca m-au atras demnitatea suferintei si aruncarea sa totala inspre o menire care, daca ar fi fost neimplinita, ar fi adaugat la lista lunga a celor slabi un alt destin probabil mizer. Se leaga cumva de faptul ca imi placea in acel moment sa citesc biografii ale artistilor si scriitorilor.
Arta Fridei Kahlo a fost considerata ca fiind suprarealista. Tu in ce relatii esti cu estetica suprarealista?
As cita ceea ce apare si la inceputul cartii de debut: „They thought I was a Surrealist, but I wasn’t. I never painted dreams. I painted my own reality“, a spus Frida Kahlo la un moment dat. Mi se pare cea mai buna descriere a propriei relationari cu acest curent artistic si literar.
De altfel, a fost ceva in aerul momentului. Tin minte ca si Miruna Vlada avea, in anumite poeme, multe referinte la pictorita mexicana. Ai idee, s-a mai scris poezie cu acest subiect?
Poemele Mirunei Vlada legate de Frida le-am citit mult dupa aparitia cartii Intr-un pat sub cearsaful alb. Cred ca au fost citiva scriitori care au fost inspirati de Frida Kahlo (in acea perioada si Livia Rosca avea citeva poeme despre Frida). Chiar daca s-a scris si se scrie despre o anumita idee, tema etc., nu e nici o competitie aici; depinde cum te reprezinta pe tine acel subiect, cit de bine reusesti sa finalizezi propria ta viziune. Frida poate fi doar o conventie. Ce inteleg eu sau X din ea conteaza.
Ca o paranteza, cind eram mica, credeam ca Ceausescu este substantivul pentru presedinte, denumirea oficiala a oricarui conducator. Mi-era rusine sa intreb, simteam ca ceva nu e in regula cu ceea ce intelegeam eu. Dar aici e farmecul, ca fiecare intelege intr-o multitudine de feluri si se exprima pe masura.
Si o ultima intrebare legata de Mexic: volumul tau de debut te-a dus si in America de Sud. Cum a fost mai exact?
Intr-un pat sub cearsaful alb a aparut in Spania, in 2008, desi o perioada destul de lunga tatonasem terenul editorial in Mexic. In 2009 am ajuns si in Mexic, cu ocazia unui festival, prin ambasada Romaniei de acolo. Unui consilier i-a placut cartea, si de aici s-au legat lucrurile.
Ce a fost impresionant, raportat si la populatia numeroasa din capitala: o universitate de-a lor se intinde, de exemplu, pe suprafata unui sat mediu de-al nostru. Ca sa ajungi de la o facultate la alta din campus, te deplasezi cu autobuzul sau masina. Studentii pe care i-am intilnit m-au intrebat de Paul Celan, Ana Blandiana, Marin Sorescu… iar unii vorbeau perfect limba romana.
Urmanov este asociat cu ceea ce s-a numit generatia 2000 in poezie. Cum te raportai tu atunci si cum te raportezi acum la aceasta – sa-i spunem – miscare?
Prima data cind am ajuns in apropierea celor deja consacrati intr-ale 2000-ismului de abia puteam sa numar pe degete. Parca statusem ascunsa intr-un buncar, iar lumea exista mult in afara mea. Nu cred ca am reusit sa invat alfabetul general al acestui 2000-ism, indiferent de cit am incercat, parca am fost si sint atrasa pe linga. Desi, la diverse intervale de timp redescopar si citesc altfel ceea ce initial nu ma atragea prea tare. Inapetenta mea pentru pragmatism e prea puternica incit sa nu ma las purtata incotro mi-e dat sa ma regasesc. E mai curat si mai sincer astfel. Rezonez insa cu citiva scriitori care au scris in acest interval 2000-2009, ale caror carti mi-au provocat tahicardii, ale caror viziuni le-am purtat cu mine perioade indelungate. Prea putin cerebrala, am nevoie sa simt atunci cind citesc. Iar asta este similar formulei chimice a indragostirii: nu stiu cind imi va placea o noua carte, dar cind apare, apare total.
Volumul tau cel mai recent, Lemur, este conceptual. In ce context ai facut aceasta schimbare radicala in practica ta textuala?
Sint perioade in care nimic nu ma mai trezeste, in care gesturile pe care le fac sint mecanice, in care simt ca traiesc viata altcuiva, in care sint depersonalizata si nu-mi mai pasa de prea multe. Perioade in care inima mi se muta pe partea dreapta pentru a ma proteja sau pentru a ramine ceva din ea dupa aceste perioade de letargie si lipsa de empatie. Si, desi structural sint o vietate care rezoneaza la bucurie, caderile sau dorinta de a ma arunca intr-un spatiu fara iesire apar acut, ca niste dependente mai puternice decit pot eu controla pe moment.
Lemur a aparut in toamna anului 2010, in padurile de la Tescani. Probabil la fel de speriat ca si mine, ne-am intilnit in noptile in care eu incercam sa gasesc un drum cit mai ferit de oameni, care sa duca altundeva decit pe pustii, iar el avea nevoie de companie. Amindoi cautam ceva, nici unul nu stia ce forma are ceea ce cauta. Tot ce stim e ca atunci cind ne-am vazut ne-am recunoscut, la fel cum se recunosc unele animale doar cu ajutorul mirosului. Ne-am recunoscut dupa forma si culoarea ochilor. Nu trebuia sa simtim, puteam doar sa vedem si sa inregistram ceea ce vedem pentru mai tirziu. Ne pastram toate resursele de energie, mergeam cit mai incet. Cu el am invatat sa am rabdare sa mi se arate doar atunci cind eram pregatita.
A trebuit sa invat sa simt diferentiat prezenta lui de a celorlalti care populau spatiul de la Tescani. Prezente sau absente pe care le-am simtit protectoare, care mi-au captusit pielea pentru a le simti si a nu mai putea iesi din ceea ce se crea acolo. Indiferent de ceea ce as fi putut face, cel mai bine era sa raminem in acea stare de care aveam nevoie si eu si ei.
Totul incepea sa fie schimbator, insa in lipsa fricii, si, desi aparent hazardant, simteam ca sint schimbari bune, ca fac parte dintr-un traseu „al meu“. A fost perioada in care am invatat cum este sa respir in dreptul narilor unui animal, iar asta sa fie tot ce ma hraneste pe parcursul unei zile. Cum poate pielea bratelor sa mingiie o blana aspra si sa se umple de singe, ca si cum se salveaza.
Tot traseul ulterior de recompunere a pasilor care au dus la crearea volumului Lemur nu pot sa-l explic strict rational. Ar fi ca si cum as incerca sa gasesc cauzele genetice care m-au facut sa am o inaltime de 1,72. Pot insa sa spun ce simt cei 172 de cm:) de cind sint constienta.
Cum ai lucrat cu performerul Robert Tyree si cum l-ai cunoscut?
Personajul pe care incepusem sa-l intuiesc avea o dexteritate extraordinara in orice situatie. Gestica sa in mijlocul unei multimi, gestica potrivita cu orice tip de sunet, gestica in situatii stinjenitoare, lucruri care mi se pareau paralele cu mine si corpul meu. Il admiram si-l invidiam, stiind ca imi este atit de strain, iar singura era imposibil sa ii creez un corp personajului. Aveam nevoie de niste repere, aveam nevoie sa vad ceea ce intuisem deja. Si puteam sa vislesc in gol mult timp, fara sa gasesc ceea ce-mi trebuia chiar atunci. A fost o sansa teribila sa plec in acel moment, iar calatoria sa ma poarte in directia potrivita.
Cind am ajuns in America, stiam ce caut: o persoana pe care sa o admir cu maxima nervozitate, care sa ma inspire si sa ma scoata din orice tipar gestual sau mecanism cunoscut. Si cum cei care ma gazduiau erau Portland Institute for Contemporary Art, in Portland, Oregon, am cerut mai multe inregistrari video cu performeri. Era clar ca situatia era similara uneia visate, cind din traseul discursiv al unui vis ramii doar cu o senzatie. Asta cautam: sa umplu o forma deja „vazuta“. Dupa o ora de vizionari am spus stop-cadru: el este. Din citeva miscari pe care le vazusem inregistrate, lemurul capatase si o forma vie.
Am incercat variante: euritmii si situatii stinjenitoare, care sa ne provoace sa ne cunoastem in cit mai multe ipostaze. Am mers la multe spectacole de dans, sa intelegem ce ne place si ce nu ne place, comentam pina si o bordura de pe strada daca asta simteam ca se leaga de personajul volumului. Il identificam pe Robert Tyree cu lemurul, de la simplul fapt cum respira, pina la tonalitatile vocii, la modalitatea in care gindeste sau reactioneaza. Il supuneam unor lecturi in romana, din care nu intelegea nimic, insa intuia cite ceva. Cred ca a avut multa rabdare… Insa si pentru el, ceea ce a iesit e mai mult decit speram noi atunci: spectacolul de dans Lemur a fost prezentat in Seattle, Portland, New York, Bruxelles, Berlin. Va ajunge si in Bucuresti, pe 15 mai, la Zona D – Paradis Serial.
Pina la aceasta experienta ai mai avut ocazia sa lucrezi intr-un alt domeniu decit cel literar?
Am incercat sa tatonez diverse domenii la virste mai mici, insa simteam ca nu ma implinesc, nu imi curgea prin vene ceva magic. Sint cumva dependenta de starile pe care mi le provoaca ceea ce fac. Iar ceea ce eu nu pot sa fac caut in/la altii. Pot sa absorb sau sa asimilez ceva si sa-l transform in ceea ce stiu sa fac mai bine. Insa e nevoie sa-mi bata inima ca sa stiu ca fac ceva in directia buna. Inima e un barometru rezonabil. 🙂
Tu ai absolvit Psihologia. Cum ai scapat de tentatia de analiza si de autoanaliza?
In viata reala nu am scapat deloc de aceste analize si autoanalize. Insa, uneori, cu cit sint mai lucida in viata de toate zilele, cu atit mai mult luciditatea se pierde atunci cind citesc sau scriu. Devin, din cind in cind, un mic poltergeist. Ceea ce nu este rau, insa am nevoie sa fiu adusa intr-o zona care sa nu mai scape controlului. Apoi scap iar celor care ma repun pe traseele vietii normale. Acest du-te-vino il cunosc, am nevoie sa stau in ambele zone. Un pic nestatornica, un pic demodata, un pic traditionalista, un pic inovatoare, un pic imbufnata cind lucrurile nu-mi ies.
Pina la urma ce este un lemur si de ce tocmai Lemur se numeste volumul?
Atunci cind te indragostesti, ajungi sa spui ca el esti tu. O formula pe cit de chimica, pe atit de capricioasa. Astfel, lemur a As2O3 atunci cind e intr-o forma proasta, sau lemur a C8H11NO2.
Proza scrii? Daca nu, de ce nu? Daca da, cum arata?
Prefer sa citesc proza. Cind apar carti precum Dulcea poveste a tristului animal (de Diana Adamek), Aproape a saptea parte din lume (de Catalin Pavel), Luiza Textoris (de Corin Braga), Radacina de bucsau (de O. Nimigean), imi pare rau ca nu le-am scris eu, insa ma bucur de cita minunatie poate sa existe in aceste carti. Si ma bucur ca exista astfel de scriitori, se simte talentul acela pur si dur care ma ameteste pentru mult timp. Daca as putea sa port cu mine o sticluta care sa-mi dea din cind in cind astfel de senzatii scriitoricesti, ar fi grozav.
Galerie foto
