O presa cu ziaristi goliti de povesti este stearpa. Slava Domnului!, mai exista si jurnalisti care au ce povesti si, mai mult de-atit, gasim printre ei si oameni inzestrati cu har. Cu harul istorisirii propriilor patanii si ale altora. Si – mare lucru! – cu simtul umorului, cu apasarea blinda a bunei-cuviinte, cu ghidusia autoironiei imprimata in codul lor genetic (atit de rara valenta printre oamenii inteligenti!).
***
Ma uit la omul din fata mea ca la un volum cautat de mult timp prin anticariate. Culmea, e mai in virsta decit mine cu aproape zece ani. As zice ca sintem cam din aceeasi generatie; imi vine sa-l tutuiesc, dar ceva ma opreste. Caut formule prin care sa evit adresarea directa, desi il simt ca pe un amic pe care de-abia l-am cunoscut. Parca sint o blondina ce s-a vazut cu „maestrul“. Omul e relaxat, face glume, discutam nimicuri atit de utile oamenilor care de-abia fac cunostinta.
Savitescule, ma-njur in gind, revino-ti, ca-l cunosti pe omul din fata ta din scris, iar admiratia nu trebuie sa fie o povara! Imi dau seama ca nu doar scriitura lui ma face sa tac inteligent si sa slobozesc tone de banalitati pe milimetru patrat. Iar silueta lui de sef de parohie imi provoaca, cel mult, confort; confortul unui gras care a cunoscut unul mai tare decit el. Nu, altceva ma face sa ma port ca un imbecil: povestea lui de viata.
Personajul care imi provoaca fisticeala a crescut, in momentele fragile ale existentei lui, la o casa de copii. Nu pentru ca nu ar fi avut parinti, e-adevarat, incercati de greutati crunte, ci pentru ca… nici el nu stie si, dupa cum marturiseste intr-un text, nici n-a intrebat vreodata. A ajuns profesor de liceu in zorii democratiei romanesti, apoi, reporter la o gazeta din Botosani. A fost primul ziarist din Romania postrevolutionara condamnat penal. Dupa aceea, a lucrat ani buni in Iasi. Si, ca multi jurnalisti de pe aici, s-a dus ulterior inspre Bucuresti. Acolo, a devenit unul dintre cei mai mari autori romani de reportaje. Adica, a devenit un povestitor cu har de la Doamne-Doamne si din propriile forte. Un Filip Brunea-Fox al ultimelor doua decenii, om cu cautatura adinca, unul care reuseste sa decupeze realitatea cu bisturiul si sa o readuca la viata cu suflul scriiturii. Si unul care o face ca si cum nu ar putea sa fi facut altceva in ultimele zece vieti.
***
Daca presa romaneasca ar avea, in fiecare redactie, un individ de genul asta, rubrica de fata n-ar mai trebui sa existe. Sau poate, respirind alt aer mediatic, ar trebui sa se cheme altfel si sa trateze cu totul si cu totul alte subiecte decit majoritatea celor aproape 400 de pina acum.
Las deoparte conditionalul si spun ca mi-ar placea sa-l vad bunic pe Viorel Ilisoi. Un bunic al presei romanesti, careia sa-i aminteasca, din cind in cind, ca meseria asta nu moare daca stii s-o respecti.