Ar fi fost, poate, mai bine daca stuttgardezul Wilhelm Fein ar fi avut alte treburi in anul 1895 decit sa inventeze masina electrica de gaurit. M-as fi bucurat sa-i placa belota si berea, poate chiar si rozicrucianismul. Ce i-a trebuit inginerului francez German Sommelier (nu e o gluma, chiar asa il cheama) sa-i dea prin cap ca s-ar putea sa termine mai repede tunelul Mont Cenis daca inventeaza oroarea numita picamar? Sigur, n-o sa ma pun eu acum in calea progresului, dar mi-as dori un progres tacut, fara zgomot.
Daca m-as pricepe cit de cit la inginerie si masini, as inventa bormasina si picamarul silentioase. Foehnul si robotul de bucatarie silentioase. Aspiratorul cu casti. Orice, numai sa nu se-auda nimic, iar zgomotul furnalelor sa fie la fel de blind ca torsul unei pisici. M-am gindit la toate astea intr-o dimineata in care patru bormasini au inceput simultan sa gaureasca peretii din jurul ferestrelor mele, pentru reabilitarea termica a blocului. Asta dupa ce luni de zile am auzit bormasinile din jurul ferestrelor tuturor celorlalti vecini ai mei.
In fata blocului meu, se construieste alt bloc. La o strada distanta de strada mea, se lucreaza noaptea cu picamarul. In curtea interioara spre care dau geamurile de la dormitor, un individ care sta la curte pune o data la doua nopti muzica pentru nai, scoate boxele pe veranda si da sonorul la maximum. Podeaua mea e atit de subtire, incit mi se-ntimpla sa aud tot ce vorbesc vecinii de jos. Iar vecinii mei de jos sint un fel de cenaclu masculin si nocturn, in stare sa discute pina la 8 dimineata.
Imi vine sa fac poanta aia cu „mult zgomot pentru nimic“, dar ma abtin.