Volumul lui Mihai Badica difera total de celelalte doua despre care am scris anul trecut, adica Oameni, al lui Mihai Mateiu – scris in cheia unui realism pur-singe –, si Cinci minute pe zi, al Laviniei Braniste, exercitiu ironic-salingerian. Daca ar trebui sa gasesc o proximitate Soricelului, aceasta ar fi proza scurta a lui Cortázar (toute proportion gardée): incipit realist, urmat de o declansare a fantasticului filtrat prin melancolia pregnanta a naratorului. Desi urasc cronicile care vorbesc despre „volume inegale“ (de parca virtutea cea mai de pret a literaturii ar fi sa dea dovada egalitatii cu sine insasi), in cazul de fata impresia este ca unele proze din carte ori nu au ce cauta acolo, ori ar mai fi avut nevoie de lucru. Autorul incearca sa ascunda aceste defecte de productie si sa scoata in evidenta farmecul intrinsec stilului sau: citeodata reuseste.
Una rece, una calduta…
Nu inteleg, insa, de ce a tinut autorul sa-si deschida volumul cu Traducerea, poate una dintre cele mai slabe piese din carte: un narator care-si calculeaza maniacal – din motive financiare – intervalul dintre doua tigari (2 ore si 36 de minute) capata o traducere din partea unei secte dubioase de yoghini (discipoli ai unui celebru „Ananda Marga, dupa numele lui spiritual, Shrii Shrii Anandamurti“). Dat fiind ca nici angajatorul, nici angajatul nu cunosc limba engleza, traducerea se transforma in pretextul unor reverii egolatre ale naratorului, care-si proiecteaza propriile discursuri despre salvarea omenirii in asa-zisa traducere, apoi inhata o suta de dolari, isi cumpara tigari, Cola si dispare in noapte, asteptind cu nerabdare combustia de cuplu alaturi de prietena sa, Alina. Sincer, am avut pornirea de a inchide cartea dupa aceasta prima povestire. Bine ca nu am facut-o, totusi.
Nu pentru ca a doua ar fi mult mai buna, insa are o componenta de umor care o tine in picioare pina aproape de sfirsit. Din pacate, in aceste prime doua bucati, Mihai Badica vrea neaparat sa ofere un sfirsit de sketch umoristic bun pentru revelioanele antedecembriste, un efect de pam-pam… Puiul de Brahma e o povestire absolut OK, dar primeste un final cvasi-timpit. Respectivul pui de Brahma este un fel de mutant destinat salvarii omenirii de la infometare (la citeva saptamini umple o caciula de blana), dar si de la singuratate (puiul se ataseaza cumplit de stapin, e un fel de ciine cu pene). Batrinul stapin al puiului il primise sub forma de ou din partea unui fiu traitor in America, care nu-si poate vizita tatal, iar in momentul povestirii goneste spre Spitalul de medicina veterinara pentru o premiera mondiala: prima operatie pe creier aplicata unei gaini. Moment in care se rupe firul: personajul principal, Luca, cuprins de o neliniste inexplicabila, se ineaca cu doua sarmale indesate pe git si e salvat de o vecina-vedeta-de-televiziune, pentru ca cei doi sa ramina impreuna. Pam-pam…!
Alta calda…
Sincer, as prefera sa cred ca volumul incepe de pe la pagina 36, adica la prima povestire absolut OK, Un crap albastru inoata zimbind printre petale roz, unde trauma unui divort naste intr-o dimineata a mahmurelii intilnirea cu un personaj fantastic, o purtatoare de tatuaj cunoscuta, aparent, in seara unei lecturi a lui Mugur Grosu, un soi de alegorie a inspiratiei care-i revine personajului dupa o lunga perioada de „doliu“. Trilogia laturii mele feminine pe care o imbratisez si o cint in fiecare zi este, insa, cu adevarat fermecatoare, un poem de dragoste unde sensibilitatea este atit de autentica si atit de bine dozata, incit te face sa uiti esecurile din incipitul volumului. E o radiografie melancolica a starii de bine in cuplu (contrapunctic, totul e invelit intr-un strat apasator de melancolie), descrisa de partea feminina, care stie sa ierte si sa acopere egoismul masculin cu propriile proiectii delicate. S-ar putea sa vibrez aici tocmai pentru ca am acelasi sentiment de recunostinta fata de latura feminina care suporta si mingiie in ciuda a orice.
Citeva OK…
Peisaj deltaic e un soi de parodie neagra a povestirii lui Stefan Banulescu Mistretii erau blinzi, secventa suprarealista care-si ia ca trambulina o inundatie „deltaica“ discutata de citeva personaje, intr-un bar unde se serveste cu precadere lichiorul Glacial. Apele dezgroapa mortii din care se infrupta pestii ajunsi in mijlocul satului, iar tanti Stefania, barmanita, raisonneur-ul povestirii, este recipientul discursurilor unor personaje cuprinse de febra sfirsitului lumii.
Ce se intimpla cind totul iti merge din ce in ce mai bine brodeaza pe tema doppelgänger-ului, in varianta interactiunii cu Eul din viitor. Iarasi, nimic deosebit. Daca m-a facut ceva sa rid in acest volum, atunci aia a fost povestirea Fericirea mea, sora cu vrabiutele, care pune in scena razbunarea unui copil pe adultul enervant si abuziv. Poate si pentru ca aici Mihai Badica isi tine-n friu umorul scrisnit si suprarealismele si devine pe cit poate el de realist. Dar asta numai pentru a supralicita in urmatoarea povestire, unde prezinta chinurile naratorului pipait de o frumoasa agenta de securitate din aeroport, fata de care nu poate ascunde o super-erectie… Si, ca sa mearga pina la capat, Perfida, cum este numit organul „sumetit“ (sa ma distrez si eu un pic……), tisneste din pantaloni in fata domnisoarei destul de ingaduitoare…
Si trei foarte bune!
Ultimele trei povestiri ale volumului sint foarte bune: pornind de la atmosfera melancolica a unei inserari petrecute cu alcool si discutii la tara, acolo unde s-a retras fostul mare Jurnalist Sportiv (aici iarasi aminteste de Cortázar, de interminabilele discutii din Rayuela, de unde ramii insa cu senzatia ca mirosi aburul de mate si asculti blues chiar acolo, in mijlocul grupului), in Secretul fotoliului optzecist, trecind prin temperat ironica Am auzit ca nu poti sa dormi si am venit sa-ti citesc o poveste, sfirsind cu basmul construit pornind de la alt basm. In Soricelul din Kitej-Grad, Mihai Badica inceteaza sa mai forteze nota, pare ca si-a gasit un stil si un ritm, scapind in cele din urma de stridente si de nevoia de a amuza cu orice pret sau de a bulversa cu suprarealisme artificiale. Pentru acestea trei si inca vreo alte trei povestiri risipite prin volum cred ca Mihai Badica ar trebui sa-si continue cariera de prozator.
P.S.: Am vrut sa trec peste aceasta observatie, dar nu ma pot abtine: prozele sint invadate de Mugur Grosu, Alexandru Vakulovski, Dragos Bucurenci s.a. Mi-am amintit de al doilea val doomiist, unde era absolut obligatoriu ca macar un poem din volum sa descrie o betie cu Ianus sau Sociu, o discutie cu Tupa ori Komartin. Un soi de legitimare. Mie treburile astea, adoptate cam tirziu de la beatnici, mi se par imature, mai ales intr-un volum de proza.