Il stiam pe Raymond Depardon fotograf si regizor. Acum a devenit si actor.
E un om-orchestra, poate chiar mai mult de atit. Acesta este unul dintre defectele familiei. La noi, atributiile se impart astfel: eu fac mai mult productie si ma ocup de sunet, pe cind el face regia si imaginea. Eu am fost tot timpul apropiata de regie, iar acesta e, de altfel, si primul film in care ies din spatele aparatului de filmat. In filmele noastre, imaginea e masculina, iar sunetul, feminin.
Iar regia?
Si, si. (Ride.) In Franta, unde alegerile au fost cistigate de stinga, e acum egalitate. A existat un permanent dialog intre noi doi, precum si intre noi si monteur. Raymond a visat la acest film de multa vreme si a inceput de mult sa scotoceasca prin arhiva, dar eu nu imi doream un film nostalgic. N-aveam chef sa fac o apologie a lui Raymond Depardon si, cind am gasit ideea plasarii filmului in prezent si de a-l lega de munca lui Raymond de fotograf in Franta, totul a inceput sa capete contur.
Asa ca Raymond a devenit actor, insa jucindu-se pe sine. Am decis sa il imbracam mai deosebit si sa ii dam aparatul foto. Am pus doua aparate de filmat in dubita si i-am dat drumul prin Franta. Raymond a avut voie sa vorbeasca despre orice, numai ca nu trebuia sa vorbeasca despre trecut, astfel incit filmul sa ramina ancorat in prezent. Initial, Raymond a lucrat in arhiva timp de sase luni, dupa care a turnat filmul, iar dupa ce calatoria a luat sfirsit, s-a reintors in arhiva. Eu m-am ocupat de regie, de sunet, precum si de relatia cu monteurul. In plus, am scris si comentariul din off. Aici a fost haios pentru ca eram singura femeie luptindu-ma cu punctele de vedere masculine ale lui Raymond si monteurului. Ne-am si certat un pic. Nefiind actrita, imi era greu sa spun cuvinte cu care nu eram de acord. Raymond zicea: „Ar trebui sa explici asta si ailalta…“, dar eu nu doream un film care sa explice, care sa sune ca un documentar.
V-ati gindit la un moment dat sa structurati materialul si in alt mod decit cronologic, pe axa prezent-trecut?
Am incercat sa distrugem cronologia, dar, de fapt, e dur sa renunti la un asemenea traseu. Ni s-a parut interesant sa incepem cu primii pasi. Pe de alta parte, doream ca filmul sa li se adreseze mai ales celor tineri. Am facut filmul pentru tinerii care doresc sa lucreze cu imaginea. Plecind de la cronologie, lucrurile au devenit evidente. De fapt, in film ne trimitem unul altuia imagini si exista un permanent du-te-vino intre trecut si prezent, intre strainatate si Franta. A fost important sa desacralizam gestul cinematografic si sa aratam ca, atunci cind a inceput sa filmeze, Raymond a fost si el nesigur, si ca trebuie sa muncesti si iar sa muncesti. Raymond si-a inceput cariera ca oricare alt cineast.
„Am vrut sa aratam o Franta pe care oamenii o vad fara s-o priveasca“
Journal de France se deschide cu imagini soc, din actualitatea altor vremuri, pentru a evolua spre imagini tot mai discrete.
Cred ca a fost nevoie ca Raymond sa traverseze razboaie, sa intilneasca prizonieri, sa treaca prin focul din el pentru a ajunge la aceasta seninatate. De fapt, el nu e deloc o persoana calma. E mereu sub presiune – si eu sint la fel. Dar a fost nevoie de acest parcurs, asa cum o arata si filmul, pentru a ajunge la fotografie si a capata o distanta fata de ceea ce se petrece in lume. Ca sa iubesti ce iti e aproape, trebuie intr-un fel sau altul sa fi facut turul lumii.
Acesta nu e un film carte postala. Nu am aratat Turnul Eiffel sau Muntele Saint Michel, ci am vrut sa aratam o Franta pe care oamenii o vad fara s-o priveasca neaparat. Iesind din sala, privirea noastra ar trebui sa fie putin modificata. Patiseriile sau debitele de tigari au alte culori acum. Asta tine de modul de lucru al lui Raymond, pentru ca e ceva mai deosebit sa iei harta in mina si sa pleci sa fotografiezi Franta urmindu-ti inspiratia si cheful. Pe urma, o fotografie cu un negativ atit de mare implica extrem de multe detalii si iti permite sa vezi o gramada de amanunte pe care le-ai rata daca ai vedea acelasi lucru pe viu. Calatorind prin toate provinciile Frantei, Raymond a observat ca Franta e mult mai moderna fata de cum ar crede cineva care locuieste intr-un mare oras.
Filmul reflecta paradoxul dintre cele doua forte dominante acum in lume – forta mondializarii si, pe de alta parte, forta data de propriile radacini, de ceea ce e local.
Lucrurile nu sint in alb si negru. Nu putem sa ne filmam numai pe noi insine, ignorindu-i pe ceilalti. Pe de alta parte, ca sa intorci camera spre ceilalti, trebuie sa te cunosti mai intii pe tine. Am dorit sa aratam oamenii asa cum i-am cunoscut si sa avem aceasta miscare dinspre problemele universale spre ceva mult mai intim. De fapt, stiam de la bun inceput ca vom pleca de la universal pentru a ajunge la particular. Pentru a ajunge foarte departe, ai nevoie de radacini. Aici sta forta lui Raymond Depardon.
Cronologic, s-ar parea ca mai intii el a calatorit prin lume si doar pe urma a descoperit Franta.
Asta e ceva care ii caracterizeaza pe toti fotografii. Dar Journal de France vorbeste si despre revolutia industriala pe care o traim, fiind chiar ecoul ultimei sanse de a face un anume gen de cinema intr-o lume supusa din plin transformarii de catre digital. Cind am facut filmul, aveam lucruri stocate in cutii in pivnita, dar negativele erau in laboratoare, iar acestea pe punctul de a se inchide si 200 de oameni sa fie dati afara. Intregul proces de fabricatie fotochimica s-a oprit exact cind faceam filmul, dar am putut sa il terminam gratie digitalului. Chiar aveam senzatia ca trebuie sa ne grabim ca sa il terminam cit mai era timp. Nu stiam nici pe ultima suta de metri daca urma sa avem un montaj in martie 2012. A fost groaznic.
„Vorbim fara incetare despre imagini si sunete“
Ati gasit in arhiva din pivnita si materiale inedite?
Raymond s-a ocupat de arhiva. Da, a descoperit materialul din Praga, care a fost o mare revelatie. Dupa ce l-a filmat, in 1968, s-a intors in Franta si a uitat de el. Niciodata nu a vazut acele imagini magnifice in umanitatea lor, infatisindu-i pe praghezi – mai ales tineri –, in strada, imagini care vorbesc, de fapt, despre rezistenta oamenilor din intreaga lume.
Exista multa muzica in filmul dvs., de la Patti Smith la Gilbert Bécaud.
A fost o placere sa putem folosi muzica. Mie imi place rockul foarte mult, mai ales Patti Smith, iar ea a fost foarte draguta si a acceptat sa ne dea muzica ei. A fost o placere cu atit mai mare cu cit in celelalte filme am respectat tacerea si pe oamenii care vorbeau, mai ales cind era vorba de sunet direct, asa ca muzica era aproape absenta.
Cum influenteaza imaginea perceptia pe care o aveti asupra sunetului?
Pentru mine, sunetul insoteste intotdeauna imaginea, nu traieste independent de ea. Eu vad un film cu urechile, da, pot spune asta. Vad un film si vorbesc pe urma despre el din punctul de vedere al sunetului. Chiar am o emisiune pe France Culture unde vorbesc despre sunetul din filme. E ca o boala pentru mine; compun si muzica etc., dar nu fac niciodata sunet independent de imagine. Sunetul are nevoie de o imagine si de o naratiune.
Ce va place cel mai mult la Raymond Depardon?
Uneori ma intreb ce ii place lui cel mai mult la mine. (Ride.) Cred ca cel mai mult imi place dialogul pe care il avem. Vorbim fara incetare despre imagini si sunete, despre filme, si sintem intr-un permanent proces de fabricatie a filmelor. Dar e obositor. La sfirsitul penultimului nostru film, Donner la parole (2008 – n.red.), m-am imbolnavit grav, dar cred ca tocmai apropierea mortii mi-a dat libertatea de a-mi gasi vocea. Iar Raymond mi-a facut loc, permitindu-mi sa exist si eu in film.
Journal de France e, mai degraba, un film-tampon.
Da, e o etapa care cred ca ne va permite sa deschidem porti noi. Raymond a fost foarte nerabdator sa il faca, dar acum cred ca vom trece la altceva – politica, psihiatrie, justitie –, nu stiu, dar va fi altceva.
Fotograf si cineast, Raymond Depardon si-a inceput cariera de foto-jurnalist la inceputul anilor ’60, calatorind in zone de conflict din Algeria, Vietnam, Ciad sau Biafra. In 1966 a fondat agentia Gamma, iar in 1978, la un an dupa ce a primit Premiul Pulitzer, a devenit asociat al agentiei Magnum. Ca cineast e influentat de cinéma vérité si direct cinema. In 1969 a facut primul sau film, despre Jan Palach, studentul praghez care si-a dat foc pentru a protesta fata de invadarea Cehoslovaciei. Printre documentarele sale cele mai cunoscute se numara 1974, une partie de campagne (despre campania electorala prezidentiala a lui Valéry Giscard d’Estaing), Reporters, New York, N.Y., Délits flagrants si La captive du désert. A regizat un singur film de fictiune, Empty Quarter (1984).
Journal de France e mai multe filme intr-unul singur – autobiografia unuia dintre cei mai cunoscuti fotografi si documentaristi, biografia pe care i-o face partenera de viata si de munca si, de asemenea, un road movie prin Franta profunda. Raymond Depardon a batut 65 de departamente in decursul a sase ani, intre 2004 si 2010, fotografiind. Imaginile Frantei de azi sint puse pe aceeasi ata cu fragmente filmate in zone de conflict sau in Praga anului 1968, recompunind biografia lui Depardon si alcatuind si un puzzle in care epocile comunica prin insusi Depardon. Pentru „Le Monde“, filmul „e o suma a carui valoare e mult inferioara partilor“, dar comparatia cu celelalte documentare ale lui Depardon nu e poate cea mai buna solutie pentru a priza filmul. Acesta e mai mult un film despre Depardon decit unul semnat de el si contine secvente inedite – ca primele imagini filmate de acesta sau cele infatisind un robust mercenar belgian din timpul razboiului de secesiune din Nigeria (1957), cu putin timp inainte de a fi impuscat –, intercalate cu secvente de un calm perfect, in care Depardon fotografiaza cu un aparat vechi colturi traditionale de orasele de unde oamenii lipsesc uneori cu desavirsire.