Sa decelam in sinea liiceana intepatoarea sete de proeminenta manifestata in orice context? Gloria s-o capata prin contagiune, ca gripa? Imprejurarea nu-mi stirnea intrebari, daca editorul humanitasist nu gira cu firma dumisale cea mai jenanta, prost conceputa si plina de greseli lucrare despre rock, pompos numita „dictionar“, desfiintat de toti cunoscatorii, la data aparitiei, fie in emisiuni radio, fie in reviste de profil. Poate comit o rautate gratuita, dar nu pot reprima pastisarea unei ziceri celebre, draga filosofilor de factura… fictionara: conform opului respectiv, rockul romanesc se afla in rahatul vremii! Dar, cum bine stiu editorii de meserie si vocatie, valorosul negustor de cultura multilateral rasuflata si televizata, ale carui calitati arghirofile le depasesc pe cele scriitoricesti, e un stralucit specialist in editii comerciale. Iar pentru asta musai ca trebuie laudat si – de ce nu? – admirat!
„Mama vitregita“ a muzicii rock? Despre cine vorbim? Nu de-o trupa anume sau vreo interpreta cazuta la neagra nedifuzare, ci despre suportul de vinil pe care s-au imprimat nenumarate sesiuni muzicale, in studio sau in concert. Resurectia din ultimii ani a materialului nu-i surprinde pe cei avizati. Avangardistii formatelor digitale au onestitatea sa admita, daca nu le cade rangul si nu pierd te miri ce credibilitate, ca vinilul n-a murit, cum n-au murit bluesul, jazzul, punkul si-alte subramuri ale culturii populare, carora li s-a cintat prohodul nu doar in vinerea neagra. Iar daca genurile amintite pot parea victime ale modei, ale (dez)interesului showbizului ori ilustreaza teoria lui Eugen Lovinescu despre mutatia valorilor estetice, vinilul sufera de sindromul mamei-vitrege. Sa-l „oblojesc“ printr-un elogiu, e datoria mea. De care ma voi achita partial, nefiind un patimas conservator(ist).
Intr-o vreme, exasperat de nenumaratele piriituri degajate de fiecare vinil dupa citeva ascultari, am vindut colectia lent adunata. Nu pe toata. De ce nu toata? Probabil fiindca subconstient mi-era necaz sa dau pe nimic valori mai mult sentimentale decit estetice. Pick-upul insa a fost mereu in afara intentiilor tranzactionale. Stiam din patania cu benzile de magnetofon ca se poate ivi oricind nevoia sa-l refolosesc. Din an in Paste, cuprins de melancolie, puneam cite un disc Mahavishnu Orchestra sau Zappa. Nici Arta fugii, versiunea Electrecord, n-am ezitat s-o reascult, in ciuda proastei imprimari. Sa spun ca, tot in ciuda tehnicii deficitare a fabricii, Celelalte Cuvinte I suna „mai adevarat“ pe vechitura?
Precizare ultranecesara, posibila regula: oricit de buna ar fi aparatura de stantare, daca imprimarea, mixajul si masterizarea sint facute in dorul lelii, nimic nu le va imbunatati. La fel se intimpla si cu materialele distribuite pe CD, Blu-Ray sau internet. Unele piese se aud la fel de bine indiferent de suport. Altele pot sa umble numai pe discuri de platina, tot ca talanga de vaci (ra)suna. Priceperea de-a capt(ur)a sunetul si de a-l echilibra cu densitate nu tine locul talentului. Cine nu-l are sa se apuce de altceva!
N-am scris rindurile de fata ca sa epatez. Recent mi-am reconditionat pick-upul si, dupa aproximativ doua decenii, am cumparat iarasi un vinil. Ati ghicit care? Pink Floyd – Wish You Were Here.