Livresc, antidramatic si antiepic
Lucrarea acestui uomo universale al Nordului e pretextul unei scriituri scenice de tip postdramatic realizata ca la carte, cartea lui Hans-Thies Lehmann, care a impus conceptul in de-acum clasica lucrare din 1999. Absenta actiunii, fracturarea povestii, non-narativitatea, fragmentarismul, montajul, secventialitatea, multimedia, monologismul, coralitatea, autoreflexivitatea, autoparodierea, anularea personajului, adica pulverizarea a tot ceea ce inseamna teatrul canonic, le regasim in Domnul Swedenborg vrea sa viseze.
Frinturi din Cartea de vise a carturarului suedez, un jurnal al „pre-iluminarii“, si bucati scrise de Mihai Maniutiu sint mixate intr-un construct scenaristic livresc, antidramatic si antiepic. Visul ca punct zero al teatrului a fost ilustrat la superlativ de regizori ai prezentului precum Robert Wilson ori Philippe Genty, ale caror creatii pornesc de la acest soi atit de special de activitate neuronala originata in subconstient. Oniricul devine un tronson existential cu resurse estetice expandate, care conduce spre lumi complet diferite de cea diurna, spre alte ordini decit a logicii clasice. Aristotelismul e abrogat in favoarea structurilor asociative, a unor alcatuiri de tip colaj, cu o textura de-dramatizata, in care esential este polimorfismul discursului scenic.
Intre piesa si libret, drama si performance
In Domnul Swedenborg vrea sa viseze ruleaza 27 de cadre, numerotate si anuntate pe un ecran urias inca inainte de a fi performate de actori, spatiu acustic, scenografie, ecleraj. Toti sint implicati, inclusiv spectatorii. Acelasi Lehmann sustinea, in 2008, intr-un articol despre spectatorul postdramatic, ca intr-o etapa, aceasta, a culturii comunicationale, controlul fictiunii ii revine nu numai echipei de creatori, ci si privitorului. Care o recepteaza in functie de orizontul de asteptare individual, de cultura proprie si de capacitatea personala de imaginare. Textul pe care l-a scris Mihai Maniutiu e mai degraba un libret decit o piesa, e mai apropiat de performance decit de drama, autorul balansind inteligent intre personaje, conventie, iluzie, specifice teatrului traditional, si indivizi reali, contingent, discontinuu, ca-n performance. Putin intertextualism permite intretaierea timpilor istorici, iar lui Swedenborg sa il intilneasca pe Jean-Paul Sartre la Café de la Paix;?in timp ce Ray Charles, in ipostaza de mit al contemporaneitatii, e citat gestual intr-una dintre cintarile Comentatorului swedenborgian (Cosmin Maxim). Ironic, desigur, in spiritul vremurilor. Parodica e si autoreflexivitatea la care se recurge in referinte explicite la elemente de poetica teatrala: institutia producatoare, Teatrul National Iasi, spatiul la Cub unde e plasata mizanscena sint personificate si luate usor peste picior; la fel, directorul teatrului, regizorul insusi. E o noua perspectiva asupra notiunii de personaj, anulat in sensul clasic al termenului si reinventat prin apropierea de real; diferentele dintre rol principal-secundar nu mai sint atit de nete. Actorul nu mai e recipientul unei fictiuni, devine performer. Pe parcurs paraseste contururile rolului, opereaza intrari si iesiri naturale din personaj, spectacolul e in ansamblu „teatru in teatru“, frontierele imuabile sint anulate. Swedenborg (Radu Ghilas) e unul dintre caracterele care apar in scenariu, dar desi titular, nu monopolizeaza ca pondere in economia mizanscenei,? servantele (Alina Mandru, Cristina Florea, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Livia Iorga, Diana Roman) se metamorfozeaza in vampe; Femeia in rosu (Oana Sandu) si Barbatul in galben (Doru Aftanasiu) intruchipeaza cosmarul; Batrina gravida (Tatiana Ionesi) e intentionat in plus, din alta piesa. Mimesisul nu mai e la moda, realitatea abunda de teatralitate, trebuie identificata si evidentiata.
Un fundal acustic de buna calitate
Dialogul ca formula matriciala a textului teatral e abandonat in favoarea expunerii ca modalitate de adresare; nu comunicarea dintre personaje conteaza, ci vorbitul, expozeul catre public. Un public teatralizat si el, parte a reprezentatiei, nu doar asistent. Majoritatea alocutiunilor sint asezate pe muzica intr-o partitura sustinuta vocal de actori, instrumental de negative, acustic de decorul animat. Se cinta live, se cinta bine. Actorii se simt confortabil in tot ceea ce fac in perimetrul de joc si transfera starea catre spectatori. Muzica (Serban Ursachi) e eclectica, dar de buna calitate, conforma intentiilor regizorale pe fiecare moment si posibilitatilor vocale ale interpretilor. Avem solouri, recitative, didascalii prezentate la vedere, parti corale, voce amplificata de microfon, muzicalitati ale decorului.
O reusita creatie de echipa
Adrian Damian ma cucerise deja cu scenografia de la Viata e vis (Teatrul National Timisoara), care i-a adus o nominalizare la premiile UNITER. Tinarul creator are la activ 23 de scenografii, la numai 28 de ani, dintre care 9 cu Mihai Maniutiu, care l-a descoperit si incurajat din vremea studentiei la Actorie Cluj. Fiecare dintre creatii a atras atentia. Decorurile lui Adrian Damian urmeaza principiul „partener de joc“, sint scenografii-personaj, vii, active. Totul lucreaza odata, impreuna cu desfasurarea reprezentatiei: tevi, ecrane, pompe, obiecte scenice inteligente, precum aparatul lui Swedenborg care anima ecranele, scrinul care scoate fum si isi misca sertarele, masinaria cinetica de facut muzica de la final dau viata „laboratorului stiintifico-angelic“ al lui Swedenborg.
Domnul Swedenborg vrea sa viseze e o creatie care ne arata o fata inedita a lui Mihai Maniutiu. Il stiam imaginativ, inteligent, sofisticat, interesat de experiment, de inovatie. Acum e inca ceva in plus. Cerebralitatea lui se topeste intr-un ludic subtil, spumos, tonic. Insasi pozitia de director de scena e reevaluata, regizorul devenind orchestratorul unei reusite creatii de echipa. In care el da tonul.
Galerie foto
