Pentru ca se-ntimpla sa mai lucrez la trei traduceri in acelasi timp (un roman cit se poate de francez, un eseu cu psihopati, un ghid de alimentatie raw vegan, plus alte subtitrari, scenarii, sinopsisuri), ma gindesc mai mult decit ar fi normal la corespondentele dintre cuvinte, la variantele diferite in care poti spune acelasi lucru, la cea mai buna metoda de a-l lasa pe cititor sa decida daca autorul scrie prost sau nu. Uneori cedez si eu tentatiei si-l mai ajut pe autor – ceea ce, in cazul unui ghid de alimentatie raw vegan, nu conteaza de fapt deloc. Alteori ma straduiesc ca textul in romana sa sune la fel de ciudat cum suna in engleza sau in franceza (desi pentru asta trebuie sa ai un „simt al ciudatului“ intr-o limba care ti-e mai mult sau mai putin straina – iar simtul ciudatului e mai greu de dobindit decit simtul firescului).
Tim Parks da citeva exemple in care traducatorul a intervenit neinspirat, corectind ceva ce lui i se parea o eroare de logica. De pilda, o fraza din D.H. Lawrence („They both laughed, looking at each other. In their hearts they were frightened“) devine in italiana ceva de genul „Au pufnit amindoua in ris, uitindu-se una la cealalta. Dar in adincul inimii lor le era teama“. „Dar“ e acolo din cauza ca traducatorul e de parere ca nu poti ride in timp ce iti este teama. Dar fix asta voia sa spuna Lawrence. La fel, replica „I’ll give it to you!“, spusa de Septimus Warren Smith (cel din Doamna Dalloway) inainte sa se arunce de la fereastra, devine in italiana „Voi ati vrut-o!“, desi sensul e, de fapt, „asta e pentru voi, v-o ofer, e cadoul meu“. Oricum, in italiana e chiar bine, spre deosebire de romana, unde „I’ll give it to you!“ ajunge, in traducerea lui Petru Cretia, „Prinde-ma daca poti!“.