Energia fantastica a celor nascuti intre 1945-1950 genera o serie memorabila de opere, unele mai stufoase, altele mai serbede, inspirate din lucrari asemanatoare editate in Occident, din pagini de muzica simfonica, adaptate genului rock si, mai ales, din folclorul multietnic aglutinat in spatiul Romaniei. Voievozi, cneji, haiduci, rapsozi, mosnegi sfatosi au fost resuscitati si pusi sa comita, la figurat, ceea ce autorii cintecelor si ascultatorii lor nu indrazneau la propriu: gesturi de libertate. Rolul de supapa refulatorie in contextul sufocarii progresive nu parea evident. Phoenix a dat cele mai multe hituri in stilul acesta, iar o politica inteligenta de promovare externa ar fi facut din trupa respectiva una dintre cele mai renumite din lume. De ce nu s-a intimplat asa, este inutil sa disecam.
Paradoxul e ca Phoenix raspundea perfect celeilalte necesitati, pe care istoricii o considera azi directiva oficiala. E unanim acceptat ca, odata cu instalarea echipei lui Ceausescu la conducerea partidului si statului, prioritatea aparatului propagandistic a devenit reliefarea unicitatii ethosului romanesc. Racordul noilor lideri la istoria neamului trebuia demonstrat prin orice mijloace, inclusiv prin mistificare si fantezie. Astfel, Ceausestii ciocneau un pahar de vin cu Stefan cel Mare intr-un tablou semnat de Dan Hatmanu si zburau prin nori intr-altul zugravit de Sabin Balasa. „Poeti“ de curte, „compozitori“ de cantate simfonice sau coruri, „sculptori“ in pietre l-au nemurit pe „cirmaci“, incasind tantieme din ce in ce mai diminuate si dispretul cobreslasilor invidiosi.
Spre cinstea lor, rockerii nu l-au cintat direct pe Ceausescu. Au folosit oportunitatea numai pentru a-si construi sinteza muzicala proprie. Din acest unghi judecind, cele mai originale LP-uri sint considerate, pe buna dreptate, capodoperele rockului romanesc: Cei ce ne-au dat nume(1971) si Mugur de fluier(1974) – Phoenix; Zalmoxe– Sfinx (1979). Phoenix a beneficiat de impactul noutatii, cistigind un statut aproape intangibil pina la plecarea din tara, dar Sfinx n-a savurat nici macar jumatate din cit binemerita. Albumul a fost aminat de mai multe ori, ciuntit si puricat de parca avea inserate mesaje subliminale anticomuniste!
Ceva-ceva tot era adevarat. Cenzorii simteau confuz ca discul are un continut mai bogat decit ce se aude. Versurile vorbeau despre Zalmoxe (nu despre Zamolxe, cum stiau politrucii!), dar personajul nu semana deloc surogatului din vulgata pentru activisti, nici nu lasa de inteles ca ar fi Marele Cirmaci! Apoi, daca era un Zeu, oare nu insemna ca e ceva mistic? Se cuvenea slobozit la urechea maselor? Iar daca autorii discului (Dan Aldea, Mihai Cernea, Nicolae Enache, Corneliu Bibi Ionescu, plus textierul Alexandru Basarab) voiau sa spuna ca N. Ceausescu ar fi Zeu, asta nu e o impertinenta sau o blasfemie? De unde sa inteleaga sarmanii „muncitori cu gura“ ca noutatea discului era una strict muzicala, iar „mesajul“ subliminal putea fi decriptat doar de cunoscatorii care ascultau si altceva decit romante sau cintece de petrecere, favoritele stabilor dintotdeauna!
Zalmoxe contine compozitii bogate si ingenioase, inca proaspete la peste trei decenii de la inregistrare. Iar inregistrarea… Abia reascultind LP-ul pe vinilam realizat ca, desi stereo, iradiaza in spatiu ca si cum ar fi surround 5.1 sau 7.1! Este un elogiu adus „mamei vitregite“ a rockului; si este recunoasterea genialitatii lui Dan Aldea, creierul albumului ce inchidea o epoca de libertate prost inteleasa.