– FRAGMENT –
Imi facea bine sa-mi racoresc fesele pe dusumea, eram gol, te asteptam, promisesesi de multe ori ca vii si nu te tinusesi de cuvint, doar ma blocasesi in camaruta de serviciu a lui Teus, acum insa ma puteai vizita fara nici o retinere, stiai asta, o stiau toti, Teus era plecat in State, undeva, pe coasta cea mai de vest, in vacanta lui fara limite, aveam sa ma odihnesc la el in sfirsit pe saturate, canapeaua era numai a mea, nici n-o mai ridicam, doar ii rulam asternutul, dormeam pina la refuz si visam la tine, Sever. Ai fost primul meu invitat si invitatiile s-au reluat fara prea multe insistente, din virful limbii, cu „manusi“, sa nu fortez, pina in acea zi ai venit o singura data, simteam ca te temi, nici nu era rau ca te temeai, au venit altii intre timp, cite unul sau in grup, fosti colegi, amici de o bere, de o noapte curata, fara pacat, o noapte, si inca una, si inca, de baut, de fumat, de ascultat muzica, si chitarele lor de nefamilisti sau de familisti convinsi (pentru mine, totuna) au rasunat cit au vrut, si s-au tinguit despre ce au vrut, si au razbatut pina departe, in racoarea nocturna, eu ieseam speriat la geam si, in loc sa vad ferestre ferecate peste drum, cum vedeam din casa tatalui meu cind muzica scapa in afara, le zaream larg deschise, e drept, la o distanta mai mare, gata sa primeasca ceea ce li se oferea opulent si gratuit, e un adevarat cult pentru chitare aici, in oraselul asta de munte, unde toata lumea le tine atirnate de git si stie sa le minuiasca, e ciudat cum le poarta cu ei peste tot, si cind deschid frigiderul, si cind isi duc ciinii la veterinar si-i asteapta linga sala de operatii (l-am insotit si eu pe unul), si cind merg sa se usureze, si cind isi imbratiseaza iubitele, nu-i putin lucru sa vezi siluetele alea arcuite peste chitare, inghesuite in camaruta ta, in penumbra, cu camasile infasate peste briu, imprastiind arome montane de pe bratele bine „lucrate“, aici nu intilnesti obezi, n-ai cum, muntele netezeste totul.
Ii dadeam afara tirziu, spre dimineata, cu muzica lor cu tot, una mai rece si mai lenta si mai surdinizata decit cea pe care o gust eu, totusi ea ma otravea cel mai mult, baut cum eram, neantrenat cu bautura, imaginindu-mi ca e si muzica ta, muzica pe care faceai dragoste, sub o lampa chioara, sint sigur de asta, cu unul sau cu altul sau cu alta, femeie sau barbat, nu stiu, si numai gindul asta era suficient sa ma aduca in pragul turbarii, si toate blestemele lumii sa cada pe capul tau, Sever, ar trebui sa stii asta, Sever, s-a terminat ziua, sint beat si idiot si pling si inca nu ne tinem de mina si asa mai departe, incerci sa controlezi totul cu vocea ta din off, crezi ca e simplu, tine minte, Sever, numai o minune te-ar mai putea salva de mine.
Te asteptam si atunci fara nici o retinere, imi garantasesi, in sfirsit, ca ne vom revedea la mine, vin, serios, termina, ce naiba, de data asta vin, mi-ai intins mina, ai sa vezi ca vin, opreste-te, si eu nu puteam rata, eram sigur ca as rata totul daca ti-as spune ca nu voi fi singur, n-apucasem sa-ti anunt sosirea tatei, ar fi fost pentru tine cel mai bun pretext sa nu vii, pe cit de rebel esti, ai fost, presupun, fata de propriii parinti, pe-atit de galant esti cu parintii altora, si n-ai fi acceptat in ruptul capului sa-i strici tatalui meu intrevederea cu mine. Iti pindeam pasii, chinuit, sa-i aud in dosul usii, sa le temperez vioiciunea, ai un mers usor saltat, in cadente alternate, imposibil de sincronizat, pe cind cred ca am izbutit sa ma armonizez, schimbi ritmul si logica, asta ma sustrage si ma enerveaza cind calcam alaturi, ti-o spun acum, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata.
Stiam, asteptarea putea dura ore, nu esti punctual, singur o recunosti, nu ti-ai imaginat ca as putea sa te astept nefacind orice altceva, citind sau gatind sau dormind sau mingiind tableta sau pur si simplu ascunzind dozele goale de bere dupa calorifer, cum le si dosisem deja, dupa ce le descoperisesi pe cele din rindul trecut imediat ce intrasesi, si a fost pentru prima oara cind te-ai aratat gelos, ce-i cu alea acolo, sub birou, te-ai si aplecat sa le vezi, era neobisnuit ca tu sa observi un asemenea amanunt, sigur, mai era si damful de bautura trezita, si am profitat de prilej sa te provoc, iti dibuisem in sfirsit un sentiment care sa ma includa, daca el exista cu adevarat, asa ca nu ti-am raspuns decit dupa o studiata ezitare, bilbiindu-ma putin, au ramas de… de la…, si eram gata sa pronunt numele lui Remus, pentru ca le bausem pe toate cu noul meu amic Rem, intr-o noapte vinovata care nu conta, pentru mine nu conta, cred ca nici pentru Rem, care habar n-avea ce face, asa imi placea sa cred pe-atunci, ca nu stia, venise la mine ametit si se lasase in voia mea, dimineata n-a pomenit nimic despre ce-a fost, eu nici atit, dar nu i-am rostit numele dinaintea ta, nu voiam sa afli de el, in nici un caz, cum n-as fi vrut sa afli de nici unul, doar atit ti-am spus, cu vocea mea ragusita, n-am apucat sa le arunc, iar tu ai spus, cu vocea ta guturala (vocile noastre seamana, oare ti-am mai spus?), vad ca pe-aici tuturor le place berea, in vreme ce eu, stii prea bine, sint cu vinul, stii, nu, nu stii, nici nu pretind sa stii. Te inclusesesi singur in ecuatie, asta mi-a convenit, desi nu erai indeajuns de ironic, nici suficient de suspicios, recunosc cu amaraciune ca nu erai, mi-ar fi placut sa fii, nu aveai urma de ranchiuna in glas, parea ca ai facut observatia doar pentru a cauta un pretext de vorba, asta m-a jignit si mai mult, ca si cum cu mine n-ai avea ce discuta, in vreme ce la cafenea, cu toti ceilalti, erai de neoprit. Sever Caprini, celebrul „predicator“ de fast-food si cafenea. Care nu e niciodata singur, care-si aduna admiratorii cum isi aduna marea limbile de pe plaja, vanitos, tentacular, pe rind. Sever-al-meu-care-habar-n-are-de-mine-sau-poate-are-dar-nu-vrea-sa-mi-arate. Te-ai indreptat din sale, te-ai mingiiat, esti genul care se mingiie intermitent peste slit, nu pentru ca ar avea vreo mincarime, ci pentru a imbia cu barbatia lui, sint opt doze, ai spus, ati fost mai multi, spune, citi ati fost, ti-ai scos porttigaretul, hai, zi, pustiule, ai scaparat bricheta, ti-ai aprins o tigara, cautind o scrumiera in jur si pastrind fumul in piept, iar eu nu ti-am raspuns, doar ti-am pus scrumiera pe palma si ti-am stat in fata cit ai expirat, nu sa te infrunt, ci sa-ti prind suflarea, sa ti-o aspir, sa o las sa se legene macar citeva clipe acolo, in adinc, in dantelaria plaminilor mei miscatori, primitori si pofticiosi, in rest n-aveai decit sa crezi ce voiai, n-aveai decit. Te-ai lasat in fotoliul lui Teus, cu gindul in alta parte, de parca nici n-ai fi vorbit vreodata, tinindu-te de glezna piciorului sting petrecuta peste genunchiul drept, si ti-am vazut talpa pantofului, neumblata, cu doar citeva graunte de nisip stralucind pe ea, mi-a placut, stiai sa asumi o pozitie eleganta, nu se tine, astfel, piciorul ridicat, cu talpa la vedere, decit daca e imaculata, am jubilat o clipa la gindul ca ti-ai cumparat incaltamintea inainte de a veni la mine, special pentru mine, de ce nu, vrind poate sa ma faci sa o simt neteda si rece pe pielea feselor mele, ce mult mi-ar fi placut asta, ca bratele care iti cuprindeau gamba sa ma fi trintit pe mine cu fata-n jos, sa-mi sfisie pantalonii, sa lase drum liber incaltarilor tale noi sa-mi framinte pulpele, ma uitam cu lacomie la pielea aia galbuie, umpluse incaperea cu aroma ei ascutita de piele cruda, proaspat vopsita si incleiata, cu mozaicul si bordurile ei cafenii, de parca era insasi pielea talpii tale elastice, pe care acum ti-ai dezgolit-o cu nerusinare dinaintea mea, anume dinaintea mea.
Intirziai, si tot ce aveam de facut era sa ma amagesc la gindul ca, desi erai inca departe de a banui ce-mi doresc, departe de a-mi permite ceva, de a-mi cere ceva, se vedea de la o posta ca-mi cedai pe incetul, in ultima vreme iti nuantasesi pina si vocea pe post, dupa ce te ironizasem in citeva rinduri, imitind-o in platitudinea ei enervanta, iti citeai textele sportive mult mai expresiv si cred ca asta placea tuturor celor care te asculta, nu doar mie, pe de alta parte devenisesi mai putin locvace in Caffé-Chocolat, cumva mai absent si mai distant fata de ceilalti, asta mi se parea, asta voiam sa cred, ca ai pierdut din placerea contactului cu ei, cu reactiile lor zgomotoase si fruste, intelegind in sfirsit ca eu si numai eu eram senzorul tau cel mai fidel, gata sa-ti inghita orice, in orice clipa, dupa ce toate celelalte urechi oboseau, in vreme ce eu nu visam decit sa ramin singur cu tine, in „hogeacul“ unui local imens, slab luminat, cu scaunele goale, parasite in cea mai mare liniste, stiind cu totii despre ce e vorba, fixatia mea pentru Sever Caprini, nebunia si durerea si nevoia mea de posesiune, si mi le-ar respecta, cum mi le-ar fi respectat si in acea zi, in care iti pindeam sosirea, daca ar fi stiut cum te pindeam, mutindu-ma de la un timp dinaintea ferestrei inchise, gol cum eram, cu o tigara neaprinsa in coltul gurii, cu spatele la usa, hotarit sa ramin astfel pina vei veni, obligindu-te sa astepti putin, asta era scenariul, sa ma auzi clar pronuntind, asteapta-o-clipa-sa-trag-ceva-pe-mine, si asta sa si fac, simtind ca altfel n-as putea convinge, dindu-ti ragaz sa rumegi aceasta situatie promiscua in care te puneam, de care ai deveni constient pentru prima oara, faptul ca mi-ai putea fi pe-aproape in timp ce eu as fi gol, nu cred ca ti-ai imaginat pina acum ca as putea fi si eu gol vreodata, cu toate reliefurile mele lumesti la vedere, si, mai departe, facindu-te sa-ti imaginezi cum imi trag din cuier halatul – un cuier tirit anume linga intrare, cit mai aproape de cel care va veni – si chiar sa auzi cum mi-l infasor pe trup, pentru a te aduce in stare sa gindesti macar atit, ce-i cu asta, ma astepta gol, e nebun, mai bine nu veneam, bizar mod de-a primi pe cineva. Aveam de gind sa ma joc si mai mult cu tine, sa-ti fac chiar o farsa, sa te mint, iti cunosteam disponibilitatea, in Caffé-Chocolat aveai mult umor, planuisem sa te avertizez de la un moment dat incolo ca ne vedeam in oarecare clandestinitate, ca mai aveam un oaspete, neprevazut, care sosise nu cu mult inaintea ta si de care riscam sa fim surprinsi in orice secunda din camaruta invecinata, te asteptam si jubilam atribuindu-ti citeva tipuri de reactii posibile, cautam solutii pentru a preintimpina plecarea ta rapida, in eventualitatea ca te-ar infuria acea prezenta in imediata apropiere, pentru inceput urma sa te trag inauntru pe furis fara sa-ti si spun de ce, tinindu-te departe de „adevar“ macar pina te-ai simti si tu in largul tau, dupa interludiul paharelor cu vin si al multor ore de discutii, in timp ce eu nici nu visasem la oportunitatea asta, a doua intrevedere cu tine, la mine, pe intuneric, cu intunericul care sporeste vraja, cu un Sever Caprini, ilustru vorbitor din off pe post si perorator de cafenea, de data asta obligat sa peroreze in soapta, numai in soapta, soapta mea impunindu-ti tonul potrivit, chiar daca tu n-ai sti cine ne cenzureaza, cum nu stiam nici eu, cel care voiam sa pun la cale farsa.
In acea seara insa n-ai venit si cel care a venit, pe bubuiturile mirsave ale inimii mele, crezind ca esti tu, a fost tatal meu. L-am privit agasat si cu repros, cred ca s-a si simtit stinjenit, nu pricepeam cum de fusesem in stare sa fixez usa de la intrare ore intregi cu atita incordare, de parca ar fi fost blocata, ea chiar fusese blocata de tine, Sever, care n-ai venit, desi ma obisnuisesi cu asta, sa nu vii, in timp ce tata nu intelegea de ce continuam sa-l tin in usa, de vreme ce-si anuntase sosirea, intr-un tirziu m-a si intrebat, ce s-a-ntimplat, ce-ai patit, nu i-am raspuns. Priveam buimac scarile din spatele lui, ca si cum ar fi trebuit sa mai urce cineva, ca si cum ar fi fost obligatoriu sa veniti macar impreuna, si ma intrebam cum ar fi posibil, cind nici nu va cunosteati, de unde pina unde o asemenea complicitate. Bietul om a trecut pragul singur, pe linga mine, si nu m-am dezmeticit decit in momentul in care ne-am asezat la cina in tacere, eu am adus salata preparata de el, asta stie el sa faca cel mai bine, era si acasa treaba lui si i-o respectam, doar ca eu eram cu servitul, asa se transasera lucrurile de cind ma stiu, in timp mi-a si marturisit, era modul lui de a ma pacali, eram plapind, facea orice sa-mi stirneasca pofta de mincare, obligatia mea de a-l servi atragind-o si pe cea de a gusta eu primul, si-mi amintesc ca, intr-adevar, numai salatele tatalui erau cele pe care le mincam fara rezerve si in cantitati satioase, uneori ne amintim lucruri placute despre cei pe care-i credeam neplacuti pentru noi, si asta fie ne poate salva, fie ne poate infricosa, facindu-ne sa ne simtim vinovati, pe mine, unul, m-a infricosat, gindindu-ma la existenta pe care am fi putut s-o avem impreuna, eu si tatal meu, daca eu n-as fi alterat-o sistematic si n-as fi facut din placerea asta, de a o altera, un crez al meu, am intors si acum salata inspre el, si el a spus stins, ia tu mai intii, si a inclinat castronul catre mine, o mina i se odihnea pe mina mea si indemnul sau m-a inmuiat si m-a induiosat, credeam ca-l uitase, eu mi-am rasturnat in farfurie o parte din amestecul colorat cu micile rulouri din peste, insa fara sa gust macar, asta n-a mai observat, pentru ca a inceput sa mestece cu pofta, eu mi-am pus barbia in palme si l-am privit in timp ce minca si se stia privit, imbatrinise de cind il vazusem ultima oara, de cind ma mutasem de-acasa, cu toate ca parul nu-i incaruntise, descoperisem asta placut surprins. Nu stiu nici azi de ce tinuse sa vina, pentru ca nu ma cautase nicaieri pe unde mai fusesem plecat, e-adevarat, pentru perioade mai scurte, o copilarie intreaga imi lasase impresia ca isi axeaza atentia numai pe fratele meu mai mic, eu fiind, cum socotea el probabil, primul nascut, adica pe locul cel mai caldut, in care protectia fatisa nu mai e necesara, totul curge de la sine, insa parte din toate convingerile astea au inceput sa mi se clatine in momentul in care eu am fost cel ales sa ramin cu el. Intr-adevar, ce mult ma inselasem!
AUTOAREA
Dora Pavel este o romanciera pursinge, cum se defineste, cu respect de sine, nu fara emfaza, ea insasi. Dupa o „aventura“ de citiva ani in poezie, careia i-a dedicat volumele Naratiuni intimplatoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997) si Muncile lui Don Quijote (2000), autoarea a publicat trei carti de convorbiri cu scriitori romani, precum si una de povestiri, Intoarce-te, Esthera (1999), reeditata, intr-o varianta adaugita, cu titlul Animal in alerta (2010). Odata cu primul sau roman, Agata murind (2003, editia a II-a, 2004), recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, prozatoarea se va consacra in exclusivitate romanului de fictiune, pe care il considera, la modul transant, drept cea mai legitima si ofertanta forma literara. Consecventa acestei convingeri, a publicat, tot la Editura Polirom, alte doua romane, Captivul (2006) si Pudra (2010), distinse, la rindul lor, cu Premiul USR, filiala Cluj. Agata murind urmeaza sa apara, intr-o versiune spaniola, la Madrid.
CARTEA
O padure in proximitatea unui orasel de munte. In padure, un rapitor si un ostatic. Rapitorul, un psihopat inarmat, evadat din sanatoriu. Ostaticul, un tinar gay, receptioner pentru moment la un hotel obscur. Sa ne asteptam la un caz clasic de sindrom Stockholm?
O situatie-limita, care ii ofera junelui protagonist ragazul unor rememorari si al unor deliberari interioare. O fuga din prezent care, in loc sa-i tempereze, ii reaprinde dorinta trupeasca pentru barbatul caruia ii poarta de citiva ani o iubire obsesiva, ravasitoare.
Scris la persoana intii, sub forma unei confesiuni brutale, atit de proprie autoarei, Do Not Cross este un roman psy tulburator, vorbind dezinvolt despre sexualitate si alegerile misterioase ale trupului, despre dreptul de a fi diferit, intr-o lume care iti „survoleaza“ intimitatea clipa de clipa, o lume viciata in egala masura de prohibitii morale si de setea de senzational.