Desigur, muzicienii de profesie pot interpreta orice partitura, iar jazzmenii, de gen(i)ul unui Harry Tavitian, obisnuiesc sa combine, ca-ntr-un shaker, diverse ingrediente ale culturii auditive, obtinind ceva ce-ar delecta si zeii. Experimente sincretice s-au tot facut de-a lungul scurtei istorii a muzicii secolului XX. Au ramas doar experimente, fiind lipsite de elementul ce da valoare unei piese: emotia. Asta-i ceva atit de – sa folosesc un termen detestat de Serban Cioculescu – inefabil, incit multi auditori prefera discurile de concert, iar unii muzicieni nici nu vor sa imprime in studio, acuzind artificialitatea demersului. Probabil ca din cauza asta Nightlosers n-au editat decit trei titluri in ultimii 15 ani, efortul lor axindu-se pe concerte, nunti, chefuri, sindrofii si prezente in cluburi, acolo unde bluesul modern e acasa. Iar acest „acasa“ nu-i specific unei tari anume, deoarece tara bluesului este Terra!
N-o sa descriu aici continutul discului recent Nightlosers – Cinste lor (2013). Aceeasi combinatie vioaie de muzica populara americana, romaneasca, maghiara etc., interpretata cu pasiune si verva, cu insertii parodice marca Nightlosers (vezi anuntul in stil „manelist“ din piesa Hey, Good Looking), cu fabuloase exhibitii la frunza ale lui Nucu Pandrea (apropo: pe cind un disc complet al omului care poate tine o nunta pe-o frunza?), probabil singurul instrument 100% natural. E, as zice, o combinatie sonora de auzit musai in concert.
Acelasi fel de ascultare necesita si desCintece de blues – Marcian Petrescu & Trenul de noapte (Soft Records, 2012). Eforturile din ultimii 5-6 ani ale lui Marcian de a-si contura personalitatea artistica, de a-si defini drumul propriu capata pe acest disc prima concretizare majora. Omul simte si traieste bluesul cum putini altii din partile noastre de lume au ghinionul s-o faca. Scriu ghinion pentru ca, inainte de-a fi bucurie cintata, bluesul este o mare suferinta. Nu poti fi bluesman autentic daca n-ai avut parte macar de-o palma din partea Celui-de-Sus. Treaba asta se simte, este consistenta fara sa fie vizibila si iriga subteran orice partitura transpusa in sunet, pe disc ori pe scena. Cine alege cararea serpuitoare a bluesului doar pentru ca e la moda sau ca aduce bani rateaza inevitabil, oricite acadele ar suge momentan.
Cind Marcian Petrescu s-a intilnit cu Rares Totu, ambii aveau la activ roboteala destul de lunga si amara prin „trupele“ altora. Nu stiu ce amprenta a lasat intilnirea asupra fiecaruia, dar ce-a rezultat din obida lor muzicala suna al naibii de acaparant! Pofta de-a cinta se simte cu asupra de masura, iar sectia ritmica – Robert Ardeleanu (bas) si Constantin Barbaselu (baterie) – sustine perfect protagonistii. Rar am fost atit de prins in tesatura sonora de la prima pina la ultima fraza. Iar asta in pofida faptului ca piesele s-au inregistrat in studio, ceea ce presupune o anumita discontinuitate de atmosfera. Prezenta pe disc a unuia dintre „gigantii“ bluesului – Charlie Musselwhite, muzicuta –, obtinuta in conditiile tehnice actuale, de circulatie libera via Internet, nu distorsioneaza deloc. Ba chiar intareste senzatia ca lumea actuala a devenit un sat in care ce strigi la o margine se aude intr-alta instantaneu.
Si Nightlosers, si Marcian & Trenul de noapte demonstreaza ca bluesul este un limbaj universal, nu idiom local condamnat enclavizarii.