Ceea ce mi se pare de neinteles este de ce putin vizibila in ultimii ani pe piata romaneasca firma Electrecord, cea care a vindut anul trecut licenta unei companii japoneze, Tobu Recordings, nu se mindreste cu o asemenea isprava… Si de ce CD-ul, ce ar fi putut purta o banderola aniversara, cum se procedeaza pe alte tarimuri, nu este etalat pe toate etajerele magazinelor romanesti de discuri.
Banuiesc ca nu sint singurul dintre romani care evita sa priveasca prea des pe site-urile din Japonia. Motivul este pretul exagerat de mare al importului pentru cei din Europa, taxa de expeditie, la care se adauga vama, dublind practic cheltuielile de achizitie. Este si motivul pentru care CD-urile fabricate in Japonia nu mai sint importate decit in mod cu totul exceptional de magazinele de discuri europene.
Si atunci, de ce aceasta operatiune „incognito“ a companiei Electrecord SA si, implicit, discriminare a amatorilor de muzica din Romania? Sa se afle in spate ascunse motive de taxe financiare, drepturi de autor, drepturi sindicale ale orchestrelor si interpretilor, neplatite? Mingea este in curtea Electrecordului, pina la o clarificare transparenta si publica a situatiei, dar prezumtia de nevinovatie trebuie sa functioneze…
Cert este ca, din 2012 incoace, in Japonia au fost puse in vinzare CD-uri cu transferuri a numeroase LP-uri vechi si dintre cele mai valoroase, din catalogul – si el inexistent pentru public – al Electrecordului. Este vorba, intre altele, de integrala Simfoniilor de Bruckner a maestrului Cristian Mandeal, la pupitrul Orchestrei simfonice clujene, de imprimari George Georgescu, de concertul violonistului Henryk Szering (Beethoven/ Bach) la Festivalul Enescu din 1961, de imprimarile de concert de la Bucuresti, exceptionale, ale pianistului Friedrich Gulda, din 1967, si de cele ale pianistului si dirijorului Carlo Zecchi, un set de trei discuri, aparut in Japonia in primavara acestui an. Setul include muzica de camera in compania violoncelistului Radu Aldulescu, de la Festivalul George Enescu din 1961, imprimarile mozartiene de mare frumusete, realizate cu pianistul Fausto Zadra si Orchestra pe atunci Simfonica a Radioteleviziunii Romane si inregistrarile a trei simfonii de Mozart, realizate in 1972.
Criticii muzicali, atit cit se mai manifesta astazi in presa, ar fi trebuit sa-si exprime de mult entuziasmul fata de un asemenea florilegiu, ce ilustreaza cu certitudine atit clasa inalta a unor muzicieni romani in anii 1960-70, cit si calitatea vietii muzicale bucurestene si clujene din acele timpuri. Tacerea neagra ce inconjoara discurile aparute in Japonia nu mi se pare de bun augur si, personal, imi aminteste de alte „afaceri“ paguboase – paguboase pentru cultura si imaginea Romaniei in lume, nu pentru cei implicati in ele – cu discul romanesc, facute in ultimele doua decenii de capitalism salbatic. Ma gindesc la contractul nefericit cu o firma necunoscuta elvetiana, ce a blocat timp de zece ani orice publicatie din tezaurul de arhiva al Operei romane, si la un al doilea, cu o companie sud-asiatica, ale carei CD-uri (compozitiile lui Lipatti, imprimari ale lui Radu Lupu din Romania, ale violonistei Lola Bobescu etc.) au aparut macar sporadic, tirziu, in magazinele bucurestene.
Ultima „afacere“ Electrecord, cu compania Tobu Recordings si, pentru remasterizari, cu Weltblick, Melisma Musikproduktion, este spectaculoasa prin calitatea sunetului. Fiecare disc poarta mentiunea ca a fost realizat prin remasterizarea benzilor de magnetofon originale, la unele fiind mentionate codurile LP-urilor originale, la altele nu. Selectia pare sa apartina, conform livretului, Corneliei Andreescu si Florinei Voicu, din partea Electrecord, si lui Taro Yamamizu, din partea companiei Tobu. Livretul discurilor este in limbile japoneza si engleza (un semn suplimentar ca CD-urile nu sint destinate si pietei romanesti). Textele in engleza, aparent traduse din japoneza si puse in pagina via Google translate, fara vreo corectura, sint cu totul dezamagitoare. Continutul comentariilor semnate Sumiaki Ohno creeaza adesea, eufemistic vorbind, o stare de buna dispozitie cititorului, dar si iti vine, de multe ori, sa te iei cu miinile de cap cind afli, de exemplu, in cazul lui Constantin Silvestri, ca „Sunetul pe care il producea era stralucitor, dramatic, sensibil si gigantic“ (sic!). Alte licente sint de informare sau marunta manipulare si unele suna si ele penibil.
Din marturiile unor vechi angajati ai Electrecordului se stie ca productia companiei in anii ei de glorie nu a fost exclusiv pentru Romania, cum se afirma astazi intr-un livret, si ca unele tiraje au ajuns la mii de exemplare, care plecau la export. Etichete pe vechi LP-uri in vinzare azi pe e-bay, in limba rusa (!), stau marturie. Cum o dovedesc preturile relativ modeste afisate pe diverse site-uri, nu raritatea acestor LP-uri ar trebui sa fie ratiunea republicarii lor. Ciudata si marginita este si afirmatia ca Festivalul George Enescu ar fi fost creatia lui… George Georgescu, cind se stie ca initierea sa a venit intr-un context politic bine determinat, de temporara incalzire a relatiilor sovieto-americane, cu destinderea si propaganda culturala aferenta extinse la intreg blocul sovietic al timpului. Dar istoria culturala a unei tari nu se scrie prin livrete de discuri…