O trecere in revista a trupelor, mai intii. Teodosie cel Mic este printul mostenitor al unui vast regat, cuprinzind domenii cu nume luate din realitate (Bucuresti, Petrila, Filiasi) si altele scoase direct din poveste (Valea Capercilor, Capsunaria, Lacul Rece).
Minor fiind si fara parinti, el e crescut de un tutore, Pisiciinele Gavril, in Resedinta din Valea Capercilor, de unde face incursiuni alaturi de Fantoma prietenoasa Otilia pe domeniile invecinate, la Bufnita Kaliopi si la Minotaurul Samoil, rivali indragostiti unul de altul fara sa stie. Totul pare sa comploteze pentru fericirea regatului: Pisiciinele este un tutore grijuliu, simpatic si cu autoritate, in stare sa apere regatul de caraghiosii uneltitori din Ottoburg sau de pestii din Lacul Rece. Estimp, misterioase schimburi de scrisori au loc la sfirsitul fiecarui capitol intre mai multi uneltitori care transporta arme si vorbesc de libertate si fratietate, ca in orice societate secreta de secol nouasprezece care se respecta. E o conspiratie a furnicilor, se pare, dar care furnici? Pentru ca ele sint de doua soiuri cu temperamente foarte diferite: Vinete si Verzi.
Un conflict, ba chiar un razboi se va declansa intre sustinatorii lui Teodosie, in frunte cu Pisiciinele, si rebelii din Ottoburg si Petrila, alaturi de pestii din Lacul Rece. Rapiri la cofetaria „Lamiita”, evadari spectaculoase, tradari rasunatoare, sabotaje si rasturnari de situatie au loc intr-o veselie, fara ca vreo umbra sa ameninte confortul cititorului, pregatit sa vada din nou binele triumfind asupra raului (macar aici, nu?). Autorul se da peste cap sa isi asigure lectorul de bunele sale intentii, ba chiar, la un moment dat (pagina 164), il anunta ca va inlocui o descriere amanuntita a unor instrumente de tortura cu o povestioara „pentru cei mici” cu un gindacel zburator (gindacelul, ce-i drept, sfirseste in ciocul unei pasari). Insa situatia se da peste cap, vestile proaste curg riu, asa incit cititorul isi abandoneaza in cele din urma sperantele ca va avea un final de lectura fericit. Un general tradator se sinucide in fata trupelor, Fratietatea secreta este nimicita, bufnita Kaliopi isi pierde un ochi in batalie, Minotaurul Samoil moare, chiar si Pisiciinele este ciopirtit de sabiutele pestilor si furnicilor Vinete pe cind apara Zidul si pe bucuresteni de invazia celor rai. Noroc de aparitia Marelui Monstrulet, un balaur nefericit, pe care Teodosie l-a ajutat, cu bunatatea-i de Harap Alb care se ignora, sa-si recapete maretia. Monstruletul va pirjoli cimpul de batalie cu flacari la care ai vrea si tu, cititor animat de firesti porniri justitiare, sa-ti aduci contributia.
Elevul Dumas dintr-a saptea
Pe linga aceasta poveste pentru copii imbatriniti fara veste, cumva juxtapuse ei, se mai afla o serie intreaga de detalii care te trezesc la „realitate”, te obliga sa iei act de existenta textului literar ca atare. Ochiul tau face naveta intre poveste si „textul literar”, pe de o parte adormit de linistitoarele scene de basm, pe de alta treaz, vigilent, stirnit de o suma intreaga de amanunte care te scot din poveste, te obliga s-o reincadrezi, s-o reconsideri.
Generalul Caciulata, un Bucurestean, vorbeste cu „da” si „pa”. In schimb Otto, neamt autentic, foloseste in scris un idiom ciudat care suna astfel: „Stau pe Malul din nord al Lakului Rece si Valurile lui de-akum sarate chiar linga Picioarele mele in Kadenta se izbesc”, plasind verbele in pozitie ultima si majusculind substantivele. Furnicile din societatea secreta au nume grecesti precum Ianis, Iorgos, Leonida, Epaminonda sau Herodot, „cel mai drept si mai viteaz dintre noi”. Minotaurul Samoil are o ciupercarie pe care si-a aranjat-o in forma de labirint. Furnicile Vinete au impulsuri violente, sint gata oricind sa invadeze Bucurestiul, iar tinutul lor unde extrag sare din mina se numeste Petrila. Si ar mai fi si altele…
Povestea, plictisitor de limpede la inceput, devine tulbure, ironica, metaliterara pe parcurs. Intr-un moment de maxima tensiune, cu sufletul la gura (va reusi oare Pisiciinele sa evadeze?), eroii incep sa-si dea cu parerea despre felul in care sint ei folositi de catre autor: „Daca acest roman ar fi fost bine scris, cu ceva mai multa grija pentru detalii si ceva mai putine pretentii experimentale, scena evadarii mele ar fi aratat cam asa”. Dar nici nu apucam sa ne miram cum se cuvine de bruschetea intreruperii, ca un alt personaj ne lamureste, luind practic in ris intregul joc metaliterar: „Tocmai in asta consta toata arta scrisului – trebuie sa stirnesti curiozitatea si sa stii sa o prelungesti”. Nu e singurul exemplu de prezenta a „transcendentei textuale”. Autorul incepe sa-si citeze sursele, folosindu-se in acest sens de curiozitatile livresti ale lui Teodosie. In biblioteca Monstruletului se gasesc ciudate bucoavne: „Elevul Dumas dintr-a saptea”, „Animale la pinda de Breban”, „Elogiul nebuniei de Erasmus din Amsterdam”, „Matei Calinescu de Radu Petrescu”, „Emile Zola, Jacuzzi” si mai ales „Edgar Allan Papu – Voi fi precursorul literaturii fantastice”!
Lunga istorisire, fara prea mare legatura cu contextul, a furnicii care il conduce pe micul Teodosie la pestera Marelui Monstrulet este un prilej pentru a cita ironic din Stendhal. Drumul prin cimpie este atit de monoton, ca si cum ai purta o oglinda de-a lungul drumului, iar una dintre laturile acestuia s-ar oglindi in cealalta. Bineinteles, exista si un loc unde personajul strapunge perdeaua fictiunii, aproape atingindu-si Autorul. Teodosie se strecoara intr-o camera unde, intr-un calculator, gaseste fisierele continind povestea lui si a prietenilor sai si are ocazia sa citeasca ce s-a mai intimplat cu acestia. Acest lucru il decide la actiune, astfel ca vom avea un final (macar pe jumatate) fericit.
Scrisori catre editor
Daca mai exista vreo indoiala de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulbera eficient atunci cind, pe la mijlocul cartii, se apuca sa trimita scrisori catre editor in care ii solicita prelungirea perioadei de predare a manuscrisului ca sa poata gasi un final mai satisfacator: „sper ca am demonstrat, in aceste citeva rinduri, ca problemele pe care le am sint serioase, la fel de serioase ca oricare altele, si ca merita atentia mea marita. s…t Intentionez sa plec cu familia linga Curtea de Arges, unde se afla un mic loc fermecator, numai bun pentru planurile mele. Acolo, intr-o camera izolata s…t voi sta timp de paisprezece zile cufundat in ginduri si voi iesi in cele din urma la liman. Daca va ninge din nou, voi profita poate de imprejurare si ma voi da cu sania”. Ii va fi acordat editorul ragazul necesar scriitorului? Probabil ca da, pentru ca Teodosie sfirseste (destul de) bine: toti mor, in afara printului mostenitor, a bufnitei si a unei fantome prietenoase, oricum imposibil de lezat in razboi. Scena finala este o procesiune bucuresteana inchinata lui Teodosie, salvatorul orasului, care paradeaza cu trupa sa descompletata de razboi prin centru si isi contempla statuia de bronz, calare pe Marele Monstrulet. Eventual, momentul marcheaza atingerea maturitatii de catre copil, pregatit de-acum sa domneasca peste teritoriul eliberat.
Teodosie cel Mic spune o poveste in singurul mod posibil la inceputul mileniului trei: ironic, postmodern, cu pusee de naivitate sabotate de catre deconstructorul nemilos al povestii. Cititorul trebuie sa intre bine antrenat in text, altfel risca sa piarda cel putin una dintre pistele posibile ale lecturii. Cartea lui Razvan Radulescu este una intru totul delectabila, insa nu si odihnitoare…
Razvan Radulescu, Teodosie cel Mic, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2006