Limba romana este suficient de expresiva, asadar ar trebui sa ma mir ca avem atitea cuvinte (or mai fi si altele) care „vorbesc“ despre acelasi lucru? Sint un lingvist „prin adoptie“, nicidecum unul profesionist. Cu toate acestea, cred ca adevaratii filologi si semioticieni imi vor da dreptate in ideea urmatoare: fantezia semantica este direct proportionala cu obsesiile sociale ale unei comunitati unite prin acelasi grai.
Dar hai sa nu mai fiu atit de criptic, pentru ca nu-mi plac criptele. „Parchetele“, „directiile“, „inaltile curti“ si tot neamul lor fac din orice arestare si din orice condamnare un circ mediatic. Televiziunile roiesc in jurul acestor institutii ca un fluture in jurul becului aprins la ceas de seara. In consecinta, galeriile echipelor de fotbal, forumistii, comentatorii de ocazie, cu totii au, pentru orice dusman real sau inchipuit, pentru orice personaj pe care nu-l inghit, o singura „urare“: „La puscarie, ba!“. In fine, unii sint trimisi „la brutarie“, „sa faca oleaca de pirnaie“ sau li se ureaza, cit se poate de gingas, sa aiba grija la dusuri, atunci cind scapa sapunul… Pe de alta parte, pe sustinatorii acestor oameni condamnati la inchisoare ii anima un profund sentiment de revolta: „Asta e Justitia in Romania“ este refrenul care ar putea inlocui, in viziunea domniilor lor, „Desteapta-te, romane!“.
Penitenciarul fascineaza. Este absolut normal ca majoritatea cetatenilor cinstiti si care nu au vazut niciodata cum arata un astfel de loc sa fie gidilati de curiozitate. In fond, „bulaul“ este un loc aproape mitic, ca-n povestile copilariei, „de peste mari si tari“, acolo unde gasesti, poate, tineretea fara batrinete si viata fara de moarte. Eventual, dai si de Harap-Alb si de salatele din gradina ursului. Nu asta e problema: cind eram pusti, eram innebunit, ca si prietenii mei de joaca, de povestile romanilor care furasera in „Jarmania“ si care povesteau, cu lux de amanunte, cum arata locul „ala“. Curiozitatea este motorul inteligentei. Moartea ei este data, insa, de compasiunea absolut irationala pentru infractorii dovediti.
Infractorii cu notorietate ajung – ca-n povestea cu calul lui Harap-Alb – sa manince o lingurita de jar, sa se scuture putin si sa se transforme intr-o clipita in arhangheli.
Adrian Nastase si Gigi Becali sint, in viziunea multora, niste ingeri-sefi incatusati pe nedrept. Mai nou, citesc ca domnul Nastase regreta condamnarea domnului Becali. Cita solidaritate intre martiri! Varsam si noi o lacrima sau continuam sa fim oameni cinstiti, cu capetele pe umeri si cu mintea acasa?