Pe teritoriul artei contemporane te misti ca pe niste nisipuri miscatoare. Adesea nu stii ce sa crezi. Nu intelegi, nu vezi sensul unei lucrari sau al unui gest artistic. Si-atunci esti tentat sa aplauzi laolalta cu altii, de teama sa nu pari filistin, retrograd sau insensibil la noile forme de exprimare artistica. Desi, la urma urmei, ce s-ar putea intimpla? Manifestarile artistice implica o doza de subiectivitate, de gust – educat sau dobindit in vreun alt fel. Nu trebuie – nu se poate – sa iti placa totul, absolut totul, de la sculptura antica pina la instalatiile sau performance-urile contemporane. Sau cel putin iti poti exprima nedumerirea.
O asemenea nedumerire m-a cuprins acum o buna bucata de timp, cind am citit un articol de ziar cu urmatorul titlu: „Wafaa Bilal si-a scos camera video din ceafa“. Bine a facut, mi-am zis eu. Dar de ce si-a bagat-o? Era agent secret? Voia sa traiasca senzatiile mitologice oferite de „ochiul socral“, cum zicea Luca Pitu, al treilea ochi, cel din ceafa, al soacrei ce isi supraveghea nurorile si cind dormea? Cam asa ceva.
Wafaa Bilal este un artist american de origine irakiana care preda la Tisch School of Arts de la New York University, iar camera pe care si-a implantat-o in ceafa, sub piele, la un salon de body piercing, era elementul central al unui proiect artistic numit The 3rd I (care in engleza se citeste la fel ca the 3rd eye, al treilea ochi – „socralul“, dupa cum se vede). Respectiva camera video, mare cam cit un ceas de mina, urma sa faca vreme de un an cite o fotografie pe minut, iar imaginile erau transmise pe un site, laolalta cu locul in care se afla artistul si momentul in care fusesera luate.
Conform declaratiilor lui Wafaa Bilal, care se declara „artist politic“, proiectul sau intentiona sa fie un comentariu la adresa modului in care sint supravegheati oamenii in societatea contemporana, la omniprezenta camerelor video ce ne urmaresc miscarile. Din pacate, artistul irakiano-american n-a putut sa supravegheze societatea asa cum si-ar fi dorit. Supravegherea cetatenilor i-a provocat dureri persistente, in ciuda antibioticelor pe care le lua. In cele din urma, durerile constante pe care i le provoca dispozitivul implantat sub piele l-au facut sa si-l scoata.
Mare pacat! Uite ca asa am ramas fara dezvaluirea in chip artistic a constantei hartuiri exercitate de camerele de supraveghere asupra cetatenilor din lumea de azi. E drept, nu e tocmai un lucru de care sa nu fi avut habar, dar altfel il constientizezi cind iti este prezentat sub forma unor fotografii alandala, despre care stii ca sint facute de ceafa unui artist. Si parea un proiect atit de frumos! E drept, ceva din logica lui imi scapa, dar, cum spuneam inca de la inceput, uneori nu pricep arta contemporana, iar cele mai mari probleme mi le pune arta militanta. In special arta care imi spune lucruri pe care le stiu intr-un fel nu numai inedit, ci si ineficient. Ba, pe deasupra, si periculos.
Mai mult, ca roman, cetatean al unei natii care se pricepe la cirpaceli si improvizatii, m-am gindit ca omul, adica artistul politic, isi putea duce la capat proiectul artistic intr-un mod mult mai simplu si mai nedureros. Isi putea fixa camera aia video la ceafa cu o curea, cu scotch sau cu un ciorap de dama. Solutii se gaseau. Ce-i drept, fara camera aceea video infipta sub pielea artistului, comentariul la adresa societatii nu ar mai fi fost chiar atit de cool. Ceva din esenta demersului artistic s-ar fi pierdut. Dar acum ce-a fost a fost. Bine ca si-a scos omul ala camera din ceafa! E drept, arta cere sacrificii. Dar numai arta.