Am prizat performantele acestora din urma mai degraba decit pe ale francezilor dintr-un motiv strict tehnic, victima iluziei ca pot eu insumi „compune“ muzica prin intermediul si cu ajutorul computerului dotat corespunzator soft & hardware. Internetul, pe atunci greu accesibil, imi facilitase o privire amanuntita in laboratorul fratilor „chimicali“ si de la dotarile lor profesionale, nu imposibil de procurat, la desktopul meu, ce mai era? Un click distanta! Talentul uitasera sa-l puna pe lista. Nu cred ca figureaza nici azi!
Talent componistic, stil personal de interpretare, inspiratia sint – cine n-o stie? – elementele fara de care nu exista arta muzicala. Nici in zona clasica, serioasa, nici in aria pop-rock, distractiva. Pare ceva de la sine inteles, incit o asemenea precizare suna redundant ca un acompaniament de batai din palme la o piesa drum-n-bass. Din cind in cind nu strica, totusi, sa amintim ca orice artist al spectacolului se bizuie pe talent si pe inspiratie, fara de care poamele transpiratiei consacrate industrial sint un mare nimic.
Anii 1990 au erupt in ceea ce s-a chemat rage-revolution. Mii de DJ, duouri, trupe mixte si te miri ce alte injghebari au deversat milioane de „piese“, pretentios numite muzica, la urechea unui public sastisit si gata sa se transforme instant din consumator in producator de arta. Pe cit de iute s-au afirmat, pe atit de rapid au disparut. S-a spus ca, la fel ca-n fotografia digitala, acesta era efectul „democratizarii“ artelor. Posibil. Dar cum bine se stie din antichitate, arta nu e deloc democratica. Si nu intimplator destui artisti ratati au ajuns dictatori!…
Daft Punk m-au cucerit prin talentul etalat cumva in surdina. Pentru ca si in cazul lor, si intr-al citorva devotati ai genului electronic, cu subsidiarele progressiv-house, club-dance, left-field, trance, in prim-plan iese performanta tehnica, revelata de „scule“ – sintetizatoare, masini de ritm, samplere etc. Ascultind Chemical Brothers, Daft Punk, dar mai ales fascinantul Thy Veils, am inteles ca, fara talent, degeaba chinuiesc tastatura, omor procesorul, placa de sunet si boxele, plingindu-ma de lipsa unui hardware puternic, lipsa ce mi-ar jugula capodoperele. N-am cedat usor. Nu izbutisera francezii cu Homework? Nu era deviza punkerilor „do it yourself“? Mai am pe undeva CD-ul cu acide incercari in polytropia culturii synth-pop. Sper sa nu dea peste el vreun descoperitor de talente, cine stie ce „succesuri“ ma pocnesc!
Ocupat pina peste plete cu marea cultura (nu-i zic de performanta!) rock, am neglijat fleacuri precum cele produse de Daft Punk (vreo cinci in 15 ani). Muzica de club, locul placerilor pasagere. Asculti neatent, bei ceva, conversezi, dansezi daca te tin genunchii si pleci spre alte ispite. N-as fi imaginat scenarii alternative pentru miscarile de la suprafata existentei. Dar „never say never“, cum zice nea Conerie, unchiul lui Lucian Postu. Ma vad nevoit sa recunosc realitatea, deloc agasat de ea. Noul disc Daft Punk – Random Access Memory (Columbia, 2013) – rupe conventia futilitatii distractive si pune pe platan ceea ce filosofia culturii spune de doua milenii: orice a fost cindva curent la moda devine peste ani fapt cultural istoric atestat.
Muzica disco din anii ’70, cu neuitatul spirit tutelar, Giorgio Moroder, se afla in fericita situatie.