Taxiul nostru era o salupa ca-n fotografiile cu Jackie si Aristotel, iar taximetristul nostru un Don Draper cu barba, aviators si aerul ca tot ce se intimpla in univers se intimpla datorita lui. Drumul pina in oras a durat jumatate de ora, cu vint si citeva ambuteiaje intre gondole si salupa, cu bucurie concentrata si efervescenta, de fapt, ce sa ma mai incurc aiurea in vorbe, cu fericire (din aceeasi specie ca aia de la concertul Foo Fighters de anul trecut). 5 minute la hotel, cit sa lasam bagajele pe-un scaun si sa verific wireless-ul, si-apoi iar cu taxiul pina la Arsenale, unde se afla jumatate din expozitia curata de Massimiliano Gioni si vreo citeva pavilioane nationale (dintre ele, un grand coup de cœur pentru Kosovo si Bahrain).
Despre Venetia e greu sa scrii cu subiect si predicat, asa ca: cei mai eleganti barbati buni de luat acasa, case in care au stat Mozart, Goldoni, Verdi, Modigliani, pizza cu fructe de mare, scari care intra in apa, lemn ros de umezeala si muschi verde, pasteluri blinde, dungi de marinar, un gondolier care a strigat dupa mine „libelula“, seara in care am trecut pe linga un restaurant de unde se-auzea orchestra cu What a Wonderful World si un tip din fata incepind sa fluiere melodia, in timp ce un tip din spate fredona si el, fredonam si eu, toata straduta fredona What a Wonderful World, pentru ca era intr-adevar minunat, strazile pe care nu umbla turisti si e liniste, dialogul dintre doi americani sexagenari pe podul Rialto („Sper ca nu bagi umbrela in rucsac“; „Pai de ce mi-am mai luat rucsac?“; „Pentru ca-ti sta bine cu el“; „Ei, asta-i buna“; „Serios, o sa uzi tot dac-o bagi in rucsac“; „De unde stii tu ca mai am si altceva in rucsac?“ etc.), inghetata, ploaia marunta si, dupa cum spuneam mai sus, fericirea.