Marea problema pusa de Nadja, inca de la aparitie, a fost daca este sau nu posibil ca suprarealismul sa produca romane. Crezul fanatic al suprarealistilor in independenta actelor de gindire si de limbaj, neincrederea in coerentele diurne, furia avangardista fata de structurile consacrate ale literaturii pun in dificultate insasi ideea de proza, de povestire „realista“ si de „gratuitate“ a fictiunii. Si totusi, Nadja reuseste sa fie si o frumoasa poveste (ba chiar una „de dragoste“), ferindu-se totodata sa admita ca ar fi asa ceva. Povestea este fracturata de tot felul de interventii eseistice, cenzurata (ii lipseste finalul, pe care il citim doar in notele insotitoare, ale editorului si traducatorului), impestritata de serii vizuale (fotografice), toate sugerind ca logica scrierii trebuie cautata dincolo de deznodamintul intimplarilor. Altfel spus, Nadja este un „antiroman“ – cu rezerva ca antiromanul nu isi capata identitatea polemica decit disimulind o structura romanesca de foarte buna calitate. Cititorului roman ii este cunoscuta aceasta strategie literara din romanul lui M. Blecher Intimplari in irealitatea imediata, o alta scriere al carei nucleu epic este cu insistenta disimulat ca antiroman.
Cum se exemplifica „poezia“ traita
Nadja este deci mai putin un roman despre Nadja (sau Léona Delcourt, numele „adevarat“ al femeii intilnite de Breton in octombrie 1926) si mai mult un roman despre experienta suprarealista, fie ea sub forma de „amor nebun“ pentru mai multe femei, simultan sau succesiv, fie sub aceea de flanerie nesfirsita pe strazile marelui oras, fie de prietenie artistica, pecetluita prin intilniri providentiale si izbucniri de creativitate geniala. Parti din carte sint teorie veritabila, suprarealistul fiind fascinat de experienta traita, pe care o dubleaza insa, neincetat, prin comentariul ei. Mai toate textele literare avangardiste au calitati metaliterare: „delirul“ poetic se cere ordonat prin interventii ale unui autor sedus de propriile gesturi, pe care le descrie indragostit. De aici rezulta o simetrica poetizare a manifestului, el insusi contaminat de libertatea asociativa si de retorica vehementa a frazei poetice. Inramat de astfel de articole de credinta, evenimentul suprarealist, intilnirea Nadjei pe strazile Parisului si seria de intimplari neverosimile, de coincidente izbitoare, de revelatii mediumnice care o insotesc, are in roman functia unei simple exemplificari. E vorba insa de exemplificarea „poeziei“ traite, cind totul are o semnificatie aurorala, totul vesteste miracolul creativitatii, care e cel al totalei si perfectei lizibilitati a lumii. Nadja, femeia cu calitati vizionare, care „recunoaste“ desene suprarealiste arbitrare si le da un nume, nu este decit un pretext pentru celebrarea gindirii poetice ca instrument de interpretare extatica a lumii. Aceasta lectura extatica, iar nu revelatia vreunui sens major descoperit la sfirsitul lecturii, este mijlocul si scopul initiativei suprarealiste. Poetul suprarealist isi traieste intilnirea cu miracolul, adica cu poezia, ca pe o revelatie intermitenta, lipsita de certitudinea repetarii. Poezia are deci o misterioasa valoare etica, deoarece ea nu e data o data pentru totdeauna, ci se cere mereu redobindita, prin revelatii trimise nu se stie de unde, la intimplare, in functie de masurarea secreta a unor merite inefabile: „frumusetea va fi convulsiva sau nu va fi deloc“; „viata mea asa cum imi e accesibila in afara planului organic, in voia hazardului“; „masura gratiei si dizgratiei al caror obiect sint“.
Breton stie sa ii seduca pe „necredinciosi“
Daca doctrina suprarealista e cunoscuta si usor de reconstituit prin afirmatiile metaliterare din aceasta carte, noua si interesanta mi se pare perspectiva oferita de aparatul critic al editiei, prin care romanul suprarealist este el insusi „inramat“ de o sumedenie de fapte culturale si elemente de context. Poetica indrazneata a lui Breton miza, de altfel, pe aceste deschideri, daca e sa mentionam doar fotografiile care ilustreaza romanul cu intentia lor ambigua. Acestea sint, desigur, atestari ale evenimentelor povestite, concretizari patetice ale hazardului „obiectiv“, putind fi prezentate astfel cititorilor, spre convingere. Dar in acelasi timp ele functioneaza pentru cititorul roman de astazi (si au functionat pentru cititorul francez de la 1927, cum arata Bogdan Ghiu in notele sale) ca o nada, mijloc de seductie pentru necredinciosi, carora li se propune o mitologie culturala suprarealista si un mod nou de a vedea Parisul, istoria Frantei si modernitatea. „Demonul analogiei“ nu il conduce pe Breton doar in mrejele unei iubiri periculoase, ci il face sa reinventeze Parisul si sa prezinte, indirect, suprarealismul ca pe noua figura a spiritului modern, in descendenta unui trecut recognoscibil. In Nadja, suprarealismul isi face propria istorie, si asta nu povestind anecdote de grup literar (sint si din acestea: aparitia lui Peret in grupul parizian sau „sedintele de somn“ ale lui Desnos), nici macar recapitulindu-si parintii si bunicii literari (Baudelaire, Rimbaud, Huysmans si Lautréamont, bineinteles), ci vizitind Parisul anilor 1920 cu o privire care, oricit de demonica, mai degraba reconforteaza decit nelinisteste. Pina la urma, desi suprarealist, Breton este tot un parizian si un scriitor francez, iar reperele sale, desi deliberat marginale, trimit la aceeasi istorie glorioasa, la aceeasi cultura majora si la aceeasi geografie consacrata: piata Panteonului, poarta Saint-Denis, Saint-Germain, Muzeul Grévin. Divertismentul se consuma in cinematografe, in teatre de Grand-Guignol, la vodeviluri sau in talciocul din Saint-Ouen, sint evocate vitrine, librarii, reclame luminoase. In involuntarele, dar entuziasmantele ei exercitii de perceptie suprarealista, Nadja isi „aminteste“ cutare ilustratie dintr-o editie veche din George Berkeley, un detaliu dintr-o pictura a lui Ucello sau un nume din Cidul lui Racine. Pentru cititorul de azi, toate aceste nume istorice, adaugate istoricitatii curentului suprarealist, au o rezonanta familiara, care dezamorseaza o parte din „scandalul“ avangardist, dar ii confirma o calitate pe care acesta nu si-o cultivase in mod special mai inainte, si anume farmecul.
O carte ce a capatat in timp semnificatii nebanuite
Prin mijlocirea romanului de fata, inainte de publicarea anecdoticii gruparii prin indiscretiile istoriei literare si mai mult decit in poezia autocentrata a suprarealitatii… imediate, se constituie o mitologie suprarealista de un pitoresc aparte: flanerie, angajari politice riscante, agresivitate si chiar cult al violentei, experimente psiho-corporale, jocuri de hazard, aventuri erotice multiple. Suprarealismul apare ca un fenomen capabil sa inglobeze o buna parte a traditiei franceze: insusi Victor Hugo, figura demonizata de catre numeroasele promotii moderniste carora longevivul romantic le-a supravietuit, este chemat ca figura tutelara in primele pagini ale romanului. Se petrece cu romanul Nadja un fenomen pervers al istoriei literare: ceea ce a fost scris cu o intentie precisa isi adauga in timp semnificatii nebanuite, iar lectura tirzie a cartii se incarca de o nostalgie neasteptata. Experienta incifrata in roman capata o patina pe care cititorul o savureaza, recunoscator. E razbunarea istoriei literare fata de orgoliul nepedepsit la timp al avangardei.
André Breton, Nadja, traducere, postfata, note si ingrijire de editie de Bogdan Ghiu, colectia „Biblioteca Polirom. Clasicii modernitatii“, Polirom, 2013