Phaedra realizata de Silviu Purcarete dupa Euripide si Seneca detine un record impresionant, neegalat inca de nici un alt spectacol romanesc de teatru: s-a jucat de 100 de ori in strainatate, in cele mai mari festivaluri ale lumii, facind practic ocolul pamintului: Austria, Marea Britanie, Coreea de Sud, Belgia, Portugalia, Franta, Polonia, Ungaria, Italia, Iugoslavia, Brazilia, Olanda, Spania, Grecia, Norvegia, Danemarca, Macedonia, Germania. A ramas pe afis pina in 2001, facindu-si o iesire demna din scena, un turneu de adio prin tara, prin festivaluri.
O creatie condensata la esenta, perfect simetrica
Scenariul este o combinatie intre doua versiuni antice, una greaca, Hippolyte a lui Euripide, si alta latina, Phaedra lui Seneca, traduse de Al. Miran, respectiv Traian Diaconescu. Scrierile antice l-au fascinat pe Purcarete mereu, considerindu-le „cea mai interesanta parte a literaturii europene. Sint bogate, profunde, adevarate. Lucrarile anticilor ating zone profunde ale umanitatii, teme generale, permanente“. De aceea a revenit la ele ori de cite ori a fost posibil. Regizorul se considera „un bun analist al textelor. Toate solutiile mele scenice sint clar izvorite din textul respectiv“. Textul de scena pentru Phaedra l-a definitivat, in stil propriu, dupa citeva zile de lucru cu actorii. Interventiile verbale ale protagonistilor si corurilor sint rezumate la atit cit e necesar pentru a face inteligibila naratiunea teatrala. Miezul epic e completat scenic de un invelis imagistic, de simboluri vizuale, auditive, plastica scenografica, ecleraj, corporalitate si coregrafie, intr-o creatie condensata la esenta, perfect simetrica. Pentru ca „orice spectacol e o reducere, o limitare a misterului unui text si o imbogatire a lui prin alte mijloace“.
O versiune transculturala
Scopul estetic a fost o montare care sa prezinte cit mai relevant pentru secolul XX unul dintre cele mai puternice mituri ale culturii universale. In adaptarea realizata, Purcarete a combinat cele doua piese, defrisind masiv, amalgamind, inchipuind un scenariu dinamic, ce nu depaseste ca text citeva pagini, iar ca intindere spectaculara, 70 de minute. Secventele se succeda filmic, cadru cu cadru, 14 tablouri plus un prolog relatind momentele cruciale ale unei istorii de familie regala afectata de intruziunea zeilor. Purcarete a dorit un scenariu comprehensibil si pentru cei ce nu cunosteau mitul, nu intelegeau, in turneele internationale, limba romana ori le venea greu sa urmareasca supratitrarea. Regizorul a urmarit transformarea Phaedrei intr-o poveste inteligibila pentru spectatorul contemporan, coborirea ei dintr-o efigie care o facea, daca nu inaccesibila, cu siguranta vetusta. Versiunea lui Purcarete este transculturala. Conserva nucleul antic, greco-roman, dar ii adauga si citeva elemente din cultura noastra populara si trasaturi care-i vorbesc spectatorului prin limbajul universal al simbolurilor. Condensarea textului, stilizarea elementelor de datare istorica, precum costumele, devin nucleul tare al unei mizanscene cu contururi precise, cu o logica estetica ferma, care transfera naratiunea si emotioneaza in acelasi timp.
Semiintunericul, umbrele, lumina locala, de stare, contre-jour-ul definesc vizual spectacolul, reliefind tenebrele unei povesti in care citiva oameni neputinciosi devin victimele capriciilor divine. Totul este esentializat, actiune si personaje, simbolurile inlocuind tiradele eroilor si lamentatiile corului. Textul de scena conserva parcimonios o canava care sa relateze povestea. Replicile sint completate de mimica si o gestualitate corespondente, jocul e introspectiv, utilizind alternanta tacere-vorbit, nemiscare-agitatie, personaje-cor. Simbolismul vizual e bazat pe combinatia alb-negru. Simplitatea cromaticii consoneaza cu austeritatea decorurilor, reduse la esenta. Alb-negru inseamna intuneric-lumina, bine-rau, intregul spectacol fiind edificat pe jocul dualitatilor: patima versus ratiune, iubire-ura, tinerete-batrinete, dorinta-datorie, viata-moarte.
Un dosar de presa de invidiat
„Am fost cu adevarat fascinat de aceasta gramatica pe care au inventat-o grecii“, zice Silviu Purcarete referindu-se la prezenta corului. Despre corul din Phaedra, Purcarete mai spune ca „e un antropoid fabulos. La Euripide, corul era alcatuit din femei, la Seneca, din barbati. Eu am doua coruri, unul din mosi, care de fapt sint femei, si celalalt, mai mic, al insotitorilor lui Hippolyt. Corul mosilor e un cor androgin, asa l-am creat“. Corurile sint generatoare de personaj, metamorfozarile facindu-le vii, fluide, dinamice. Grupurile corale degaja energie prin numar, prin interventiile fizice si verbale. Sint pregnante, magnetice, anima perimetrul de joc, il fac sa pulseze.
De pe unde a trecut, Phaedra a cules un dosar de presa de invidiat. Temutul Michael Billington scria in 1995, in „The Guardian“, „un uimitor spectacol cu Phaedra (…); nu am mai vazut asa ceva de la versiunea de spectacol a lui Peter Brook dupa Oedip al lui Seneca“. Cum se cuantifica un succes precum acesta al Phaedrei? Mii de ore de creatie, sute de reprezentatii, la sediu si in festivaluri, sute de mii de kilometri parcursi, sute de cronici laudative, zeci de premii si multe, foarte multe emotii si aplauze.
Phaedra
Adaptare de Silviu Purcarete dupa Hippolyte de Euripide si Phaedra de Seneca
Regia: Silviu Purcarete
Scenografia: Stefania Cenean
Distributia: Leni Pintea Homeag (Phaedra), Angel Rababoc (Hippolyt), Ilie Gheorghe (Theseus), Mirela Cioaba, Tamara Popescu, Natasa Raab, Gabriela Baciu, Anca Dinu (Doica), Rodica Radu (Aphrodite), Ozana Oancea (Artemis)
Corul batrinilor din Atena: Iosefina Stoia, Georgeta Luchian, Smaragda Olteanu, Ileana Sandu, Tamara Popescu, Mirela Cioaba, Monica Modreanu, Natasa Raab, Gabriela Baciu, Lamia Beligan, Adriana Moca, Anca Dinu, Anca Dinca, Constanta Nicolau, Denisa Pirlogea, Minela Popa, Paula Pirlea, Valeria Andrei, Diana Saghin
Insotitorii lui Hippolyt la vinatoare: Valentin Mihali, Theodor Marinescu, Tudorel Petrescu, Marian Negrescu, Constantin Cicort, Constantin Florescu, Silviu Geamanu, Adrian Andone