Dupa zece pagini despre Memento Mori, aveam absoluta nevoie de un film, iar la Arta rula un calup de scurtmetraje romanesti (cuvintul „calup“ e folosit mult prea rar, dupa parerea mea) premiate pe la festivaluri. Am fost trei spectatori, eu, inc-o fata si un tip care fuma. Si fix atunci, in momentul acela precis in care cineva trage dintr-o tigara pe intuneric, mi-am dorit sa iau admiterea si sa ma mut la Cluj, in cinematograful Arta. Ceea ce am si facut.
Tin minte foarte bine aproape toate filmele pe care le-am vazut la Arta, pentru ca sala aceea de cinema are o capacitate extraordinara de a tine lucrurile impreuna, de a-ti fixa in memorie detalii la care ajungi sa tii peste citiva ani ca la cerceii mosteniti de la matusi. La Arta am vazut Scafandrul si fluturele si-am adormit de plictiseala, in timp ce-un amarit sforaia pe rindul din fata intins pe trei scaune, la Arta am incercat sa-i explic unei mame cu doi copii mici ca Labirintul faunului nu e un film pentru copii (pina la urma, a inteles si singura, dupa ce baietelul ei a strigat: „Mami, filmul asta imi face cosmaruri!“), la Arta am aplaudat minute in sir la proiectia de la Visul cehesc, care mi se pare si acum unul dintre cele mai bune documentare pe care le-am vazut vreodata. Dar, dincolo de toate astea, Arta ramine cinematograful finalului de TIFF, al filmului de duminica dimineata, cind lumea inca mai doarme prin hoteluri dupa petrecerea de inchidere si poti sa numeri spectatorii pe degetele de la doua miini.
In astfel de dimineti cu aer de fin de siècle si fin de monde, am vazut Milky Way al lui Benedek Fliegauf, Giliap al lui Roy Andersson, This is Not a Film al lui Jafar Panahi. Sint curioasa ce urmeaza duminica asta.