Apoi, in 2007, surpriza! Gabriela Adamesteanu rescrie pentru a doua oara romanul, ii mai diminueaza din latura poetica, se apleaca asupra unor personaje de-abia schitate in editia din 2003, le dezvolta inca si mai mult pe cele principale, schimba titlurile capitolelor si structura cartii, ne ofera, altfel spus, un roman nou, atit stilistic, cit si formal, izbutind in acelasi timp sa-i pastreze aerul familiar cu care ne obisnuiseram.
O carte noua, dar totusi foarte cunoscuta
Era ca si cum ne-am fi intors intr-un loc pe care-l stiam (din amintiri), dar care intre timp nu mai arata la fel, se schimbase, se transformase, dar uite, coltul acesta s-a pastrat intact si imi amintesc de partea asta, insa parca era amplasata altundeva… Sau, e ca si cum cartea insasi ar fi evoluat cu de la sine putere, mai presus de vointa autoarei, ca un organism viu care creste, se dezvolta, capata intelesuri noi, nebanuite, neasteptate, iesite dintr-o naratiune care nu vrea sa stea locului. Pentru ca acum, in 2013, sa apara, iata, o noua editie, cu alte modificari, mai putin sesizabile poate, mai putin evidente, dar totusi modificari, cu care, ma bucur s-o spun, sint cu totul de-acord, un roman se poate rescrie de mai multe ori, cartea iesita de la tipar nu inseamna obligatoriu si cimentarea cuvintelor intre cele doua coperte atita timp cit pe undeva tu simti ca lucrurile inca n-au fost spuse asa cum se doreau ele spuse, atita timp cit personajele cer parca (alt)ceva de la tine…
Pe de o parte, consider ca e aproape inutil sa mai scrii despre Intilnirea. De la Monica Lovinescu incoace, s-a tot scris despre carte, in diversele ei infatisari (Bianca Burta-Cernat, Paul Cernat, Sanda Cordos, Horia Garbea, Alex Goldis, Nicolae Manolescu, Carmen Musat, Marian Papahagi, Bogdan-Alexandru Stanescu, Andrei Terian etc. etc.), iar faptul ca Gabriela Adamesteanu anexeaza dosarul de presa la sfirsitul fiecarei reeditari vine ca un argument in plus, descurajator, evident, pentru eventualul entuziast… Pe de alta parte, pentru ca ne aflam in fata editiei definitive, citeva cuvinte se cuvin totusi spuse.
Povestea unui Ulise contemporan
Pentru cine nu cunoaste romanul si vrea sa stie, foarte pe scurt, ce urmeaza sa citeasca, putem incepe prin a spune ca ne aflam in fata unei versiuni (post)moderne (sau, hai sa-i zicem, contemporaneizate) a Odiseei lui Homer. Un roman, Traian Manu, cetatean italian, casatorit c-o nemtoaica, se hotaraste sa se intoarca acasa, in Romania ultracomunista (sintem la jumatatea anilor ’80, in plin marasm ceausist), pentru a sustine o conferinta (este biolog, profesor universitar, director al Institutului European de Cercetare a Mediului Mediteraneean din Neapole), dar si pentru a merge in satul natal, Carbunesti, si a se intilni cu familia ramasa in tara sau, mai bine zis, cu cine a mai ramas din ea. Referinta la celebra epopee este asumata din start, de la motto-ul din Mircea Eliade si pina la final. Traian Manu se compara el insusi cu Ulise, iar faptul ca este in stare sa recite fragmente intregi in greaca veche, reminiscentele unei adolescente petrecute in compania limbilor clasice, vorbeste de la sine despre identificarea, aproape obsesiva, a personajului nostru cu personajul homeric. Altfel spus, epopeea elena devine leitmotivul romanului, iar exilul si drama exilatului, tema principala a cartii. Acest lucru ii ofera prilejul autoarei de a face ea insasi o calatorie in perioada de maxima teroare si abrutizare comunista, cind Securitatea reigned supreme, cum se spune, iar paranoia uneltirilor venite din afara, adica ale maleficului si delabratului Occident impotriva tarisoarei noastre, isi atinsese apogeul. In acest univers sumbru, dezumanizat, ca de lagar concentrationar, descinde naivul, melancolicul si visatorul Manu, care nu intelege aproape nimic din ce vede si experimenteaza (el a parasit Romania in anii ’40, deci nu a prins deloc perioada comunista), in schimb noi intelegem pentru ca stim cum a fost sau, in caz ca nu stim, avem acces la o informatie care lui Manu ii lipseste, si anume notele informative, dar si celelalte file care formeaza dosarul periculosului „transfug“, dosar numit, ironic sau nu, Savantul.
Gabriela Adamesteanu s-ar fi putut opri aici fara sa pericliteze consistenta, soliditatea romanului. Si totusi, ea merge mai departe, sau mai in trecut, reconstruind si o portiune istorica din Germania, cea din timpul razboiului si imediat de dupa, cind Christa, in prezent sotia lui Manu, era o adolescenta indragostita de sotul surorii ei mai mari, cu care, dupa moartea acesteia, se va marita, traind ea insasi apoi drama de a fi cetatean al unei tari-paria, la fel ca Romania comunista. E un pariu, daca vreti, al autoarei de a reconstitui si lumi si timpuri pe care nu le-a experimentat in mod direct, un pariu care-i reuseste pe deplin, chiar daca miza ramine in continuare Romania.
Obsesia revenirii in Ithaca
Revenind la Manu, intrebarea care se pune, care aproape ca se cere pusa, este de ce doreste el sa se-ntoarca. Ce-l trage inapoi, altfel spus? I s-a urit cu binele, precum Fat-Frumos din Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte ? De ce un om care s-a realizat pe deplin in tara de adoptie (si profesional si personal) si caruia nu-i mai traiesc nici parintii si nici altcineva foarte apropiat ar simti deodata aceasta navalnica chemare spre un tarim al nimanui, vorba lui Cioran, citat repetat in roman, un no man’s land care de fapt apartine, e al cuiva, dar nu al celor carora ar trebui sa fie. Un motiv ar fi fosta iubita, Ana-Maria, devenita Buni pentru nepotul ei, Daniel (un personaj interesant in roman), dar care nu mai traieste si, oricum, n-a fost o Penelopa nici cind traia, caci nu l-a asteptat, nici nu s-a pus problema asteptarii, ci s-a maritat si si-a vazut mai departe de viata. Un alt motiv ar fi dorul, dorul exilatului fata de tara-mama, dar Manu nu l-a experimentat sau cel putin nu foarte intens, si oricum, de ce l-ar resimti taman acum, dupa mai bine de patruzeci si cinci de ani de „instrainare“? Pina la urma, Traian Manu nu este Ulise si nici nu se aseamana cu el, Ulise, la o adica, avea obligatia sa se intoarca, era totusi Regele Ithacai, lasase un copil si o sotie in urma, pe cind Manu este un simplu cetatean si n-a lasat nimic, decit vreo citeva amintiri. De unde aceasta nevoie, deci?
Spaime, temeri si sperante
Cred ca explicatia nu are de-a face citusi de putin cu Ulise sau cu motivele lui, iar faptul ca personajul se identifica cu eroul mitologic tine doar de idiosincraziile lui culturale. Mai mult, din cauza acestei confuzii (pe care probabil si-a alimentat-o de-a lungul timpului), Traian Manu interpreteaza eronat chemarea ca fiind una ce tine de (sau vine dinspre) lumea celor vii, cind, de fapt, ea e una eminamente a mortii. Nicaieri in roman nu se vorbeste despre teama de moarte a personajului care, desi trecut de saizeci de ani, pare a fi sanatos si in forma. Si totusi, inceputul si sfirsitul romanului (pe care in ultima versiune, cea definitiva, autoarea il face absolut lipsit de echivoc), ambele petrecindu-se pe autostrada, ambele gasindu-l pe Manu la granita dintre vis si realitate, il surprind pe profesor experimentind furnicaturi si apoi durere in bratul sting, indicatie a unui iminent infarct. Inca si mai mult, indraznesc sa afirm ca Manu nici macar nu ajunge in Romania, ca tot ce citim intre inceput si sfirsit e, practic, descrierea unui vis elaborat, pe acelasi principiu pe care il vedem derulindu-se in Scara lui Iacob, cunoscutul film din 1990, avindu-l pe Tim Robbins in rolul principal. Altfel spus, calatoria e simpla proiectie imaginara a exilatului (muribundului), o invalmaseala a tuturor spaimelor, temerilor, sperantelor sale, iar intilnirea, singura intilnire reala, este intilnirea cu moartea.
Oricum am intelege romanul, un lucru ramine cert, ne aflam in fata unei bijuterii literare a carei slefuire, chiar daca a luat ceva vreme, a meritat pe deplin efortul investit. Intilnirea Gabrielei Adamesteanu este, in sfirsit, un proiect incheiat.
Gabriela Adamesteanu, Intilnirea, editia a V-a, definitiva, Seria de autor „Gabriela Adamesteanu“, Polirom, 2013