Dar, cind totul se reduce la droguri, la imagini disparate si convulsive aruncate in pagina de dragul convulsivului, cind totul se naste dintr-o mare tristete personala condimentata cu lecturile ultimilor ani si sprijinita pe scheletul acelor lecturi vag asimilate, nu pot spune decit ca am in fata, din nou, un tinar poet care s-a grabit.
Revolta nu justifica poezia proasta
Si, ca sa extindem putin polemica, in ultima vreme aceasta graba se datoreaza si poetilor consacrati care acorda, in alb, incurajari de genul acesta: „Aceasta este frumusetea pentru care putini sint pregatiti, frumusetea care s-ar putea sa-i puna consumatorului viata in pericol. Desigur, estetii pot oricind sa pretinda ca nu trag in piept“. Versurile pe care le da drept exemplu Razvan Tupa, Incurajatorul, ar fi urmatoarele: „esti vestitul chirurg estetic care a inventat femeia cu trei sini si doua pizde/ pentru ca scrii stricat ca un robot desenat de mina mea/ si eu desenez ca un copil mic/ pentru ca isi ignora cititorii/ pentru ca ii maltrateaza lasindu-i rece/ si nu in ultimul rind pentru ca e/ un autist ce se pierde constant in vis,/ in lumea lui si in lumina lui“.
Asa cum am spus: arta poetica sau, mai curind, arta non-poetica, arta anti-poetica. Poezia autista, regurgitare pentru propriul uz, tratament homeopatic, o atitudine canina in fata poeziei. Sa ma ierte Razvan Tupa, dar, intr-adevar, refuz sa trag in piept aceste versuri. Din mai multe motive: in primul rind, am mai auzit treaba asta cu „duceti-va dracu’, eu scriu pentru mine“. E falsa, e o minciuna ordinara – nu scrii pentru tine sau, daca o faci, nu publici. La 24 de ani, daca nu ma insel. In al doilea rind, faptul ca iti asumi frumusetea stricata, care ignora consumatorul, faptul ca practici anti-poezia nu te legitimeaza ca poet. Nici macar hip-hop-ul nu te salveaza. Iarasi, revolta nu justifica poezia proasta: si Rimbaud era revoltat in timpul Comunei de la Paris, dar va conjur sa recititi si sa admirati perfectiunea unor poeme precum Fierarul sau Darul orfanilor – dar nu vom cadea niciodata de acord, daca nu sintem de aceeasi parte a baricadei, iar partea mea de baricada se numeste Stil, stilul ca structura, stilul ca tema.
Strigaturi ale poetului neo-beatnic
Revenind la Rimbaud, Viku Zen, care a depasit de mult virsta la care poetul francez parasea definitiv poezia, ei bine, Viku Zen vrea si el sa clatine zidurile cetatii. Dar mi-e teama ca referintele legate de Rimbaud pica exact ca musca-n lapte, pentru ca autorul nostru face parte dintre acei artisti care sar direct in Picasso, fara a studia compozitia sau desenul. Volumul de fata abunda in trimiteri explicite la bibliografia fondatoare. Citez o alta arta poetica, daca nu chiar un program ontologic: „si in numele tuturor beatnicilor/ voi striga sint originar din mine/ solidar cu romanticii…/ si in numele lor voi striga/ Sigmund Freud/ si in numele lor voi striga/ Carl Gustav Jung/ si in numele lor voi striga/ William Burroughs/ si in numele lor voi striga/ Jack Kerouac/ si in numele lor voi striga/ Allen Ginsberg/ si in numele lor voi striga/ Tristan Tzara/ si in numele lor voi striga/ Constantin Brancusi/ si in numele lor voi striga/ MARCEL Duchamp/ si in numele lor voi striga/ Jackson Pollock/ si in numele lor voi striga/ Jimi Hendrix“ ETC. ETC. Se perinda prin strigaturile poetului neo-beatnic si Che Guevara (bineinteles), si Ioana D’Arc (sic!), Janis Joplin, Mircea Eliade, Socrate si,… finalmente, ISUS (SIC!, bis).
Haideti sus! Hauleste din toti rarunchii poetul. Pentru ca rimeaza cu Isus, nu de alta.
Poezia nu se face cu sufletul, ci cu mintea
O alta sursa a vizionarismului vikuzenist, pe linga cea eterogen-livresca, se dovedesc a fi halucinogenele. Inca un motiv pentru ca pieptul poetului sa se umple de mindrie in prezenta propriei originalitati. Pentru ca, la naiba, cine si-a mai cautat viziunile in droguri pina la poetul de pe strada Apusului? Nimeni, dupa stiinta noastra. Adica Nemo, capitanul Nemo.
„E poezie hardcore. Eu n-am pus monopol pe arta,/ Si nici paharul cu frappé pe masa, la ultima petrecere/ in familie./ Am inotat toti intr-o balta de frappé cu gust de gheata/ si am zis asta e viata./ Apoi am mai baut niste vin si am zis/ Poezia e a tuturor. Medicamentul sufletului, manifestarea lui.“
Nu am de gind sa comentez formalul versurilor, pentru ca nu e nimic de comentat. De comentat este nodul ideatic al noii arte poetice in discutie. Poate ca, daca laudatorii si promotorii poeziei de tip nou ar fi citit cu atentie aceste versuri, si-ar fi dat seama ca problema pleaca din insasi poietica lui Viku Zen: asadar, nu, poeta, poezia nu e a tuturor. Doi, poezia nu e medicamentul sufletului. Si, trei, o ultima asertiune, demna de o eleva de pension, care trebuie contrazisa: poezia e manifestarea sufletului. NU. Nu e. Poezia nu se face cu sufletul, poezia se face cu mintea. Lucru pe care-l poate certifica si Razvan Tupa, dar un lucru evident si daca incearca Viku Zen sa-l citeasca cu mare atentie pe maestrul sau, Ginsberg. De data asta fara a citi cu sufletul, ci fiind atent, daca poate, la ritmul asamblat in Howl, de exemplu. Ar putea Viku Zen sa se intoarca si la Catullus, ori Propertius, ca sa nu inceapa cu lucruri hardcore, cum ar fi Principiul poetic al lui Poe.
In rest, toate bune, si va las pe chanellingul poetului:
„Car fragmente din firimituri/ sa construiesc un om/ imi lipseste piesa de rezistenta/ Dumnezeu nu e bun la bataie/ e de-al meu, e idealist.“
P.S. O ultima observatie, cu riscul de a fi trimis de non-esteti la Camil Petrescu: nu-mi plac poetii agramati, pentru ca, draga Razvan Tupa, prefer sa trag poezia pe creier, nu pe nas. Poate sint in eroare, dar imi asum.
Viku Zen, A iubi nu e verb, Editura Tracus Arte, 2013
Galerie foto
