Paul Cernat: „Va indemn sa cititi tot ce a publicat Andrei Oisteanu“
Am sa vorbesc in calitate de nespecialist in etnologie sau antropologie, spre deosebire de domnul Vintila Mihailescu, dar si in calitate de critic literar care are o conceptie despre literatura neredusa la esteticul pur si care priveste literatura intr-un sens mai curind antropologic. Exista o intilnire intre antropologie si literatura, iar Andrei Oisteanu este un autor in persoana caruia se intilnesc efectiv cele doua preocupari: pentru etnologie, antropologie culturala pe de o parte, pentru fictiune pe de alta parte. De fapt, ele sint inseparabile la o privire mai atenta.
Avem bucuria de a prezenta astazi o carte speciala, o carte care intr-adevar a avut o istorie destul de complicata. Ea a aparut la sfirsitul lui 1989, chiar la sfirsitul regimului comunist. A fost republicata cu titlul original in 2004, iar astazi o avem intr-o varianta revazuta si sensibil adaugita. Probabil este o editie definitiva, o carte care acopera o multitudine de preocupari ale acestui om-orchestra care este Andrei Oisteanu, un erudit care nu scrie doar pentru un public specializat , ci si pentru un public general cultivat. In felul acesta se explica si prezenta mea in calitate de comentator al acestei carti pentru discutarea careia, cum spuneam, nu am expertiza specialistului, dar pot sa-i identific mizele, structura, implicatiile multiple. Este o carte din care au crescut in timp si alte studii, intre care o carte foarte importanta despre Narcotice in cultura romana. Mai precis, din capitolul despre narcotice din Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca s-a dezvoltat un studiu substantial, un studiu de pionierat in cultura romana. Un alt capitol, cel despre ingeri, sensibil augmentat, a intrat in sumarul volumului in honorem Andrei Plesu. Cred de asemenea ca exista potential de autonomizare la proportia unui volum si in legatura cu alte capitole ce alcatuiesc sumarul prezentei carti si ma refer in special la capitolul, cu totul aparte, despre folclorul magico-ritual al copiilor.
Trecind intr-un alt plan al discutiei, as spune ca acest volum este de fapt o carte despre bine si rau. Vorbeam mai devreme cu Andrei Oisteanu si-i spuneam ca a scris o carte despre „Diavol si bunul Dumnezeu“. Exista chiar un studiu cu acest titlu al domniei sale care a intrat in substanta acesteia, un studiu pe filiera lui Mircea Eliade, titlul apartinindu-i evident lui Sartre. Este o carte despre bine si rau in cultura romana, despre principiul binelui si al raului in cultura arhaica romana si in imaginarul arhaic autohton. Este, in acelasi timp, o carte despre pericole si despre protectia impotriva pericolelor care ameninta fiinta umana. Cu scuze pentru termenul cam pretios, dar de specialitate, este o carte cu valoare apotropaica, apotropaic insemnind, in traducere aproximativa, inconjurarea unui loc prin rituri de protectie impotriva duhurilor rele, a demonilor. Si aceasta carte este una menita sa protejeze spiritual impotriva demonilor care ne ameninta. Pe linga faptul ca este o carte erudita, o carte sistematica si riguroasa in spiritul caracteristic domnului Andrei Oisteanu, avem de a face, subliniez, cu o poveste erudita despre bine si rau, despre Diavol si bunul Dumnezeu, si despre conflictul dintre ei. As cita un fragment din finalul acestui volum pentru a justifica cele spuse anterior. Este o credinta populara pe care Andrei Oisteanu o semnaleaza aici: „Cu o poveste bine spusa si frumos incheiata se inconjoara casa de trei ori, ca o pavaza, de nu o poate nici un rau strabate“. Iar concluziile suna asa: „Aceasta este povestea cu care v-am inconjurat de trei ori si sper sa aiba asupra domniilor voastre aceleasi efecte benefice“. Nu avem de a face cu un studiu sec, obiectiv, ci cu un tip de antropologie culturala angajata in transformarea meliorista a cititorului. Este una dintre acele carti terapeutice care fac bine sau care isi propun sa faca bine.
De altfel, toate cartile lui Andrei Oisteanu se subsumeaza acestui deziderat de a exorciza, de a vindeca maladii ale identitatii colective. Andrei Oisteanu clarifica o serie de probleme, nu spun le epuizeaza pentru ca probabil as exagera, dar tinde sa le epuizeze, cum am scris undeva, cu o harnicie de furnica si o abilitate de paianjen. Este un antropolog care stie sa treaca dincolo de granitele specialitatii catre un public mai larg, desigur interesat, caruia-i ofera un tip de carte pe care, preluind la figurat un element din sumarul ei, despre bibliofagie, o putem considera o hrana spirituala bogata, diversa si consistenta. Este o carte pe care o recomand tuturor celor care vor sa inteleaga mai bine specificul culturii populare autohtone in datele imaginarului acesteia. E un must, o aparitie de virf, inscrisa intr-o traditie prestigioasa, care subsumeaza cultura romana relatiei dintre arhaic si universal, o traditie din care fac parte Mircea Eliade, Sergiu Al-George sau Romulus Vulcanescu. Avem de-a face, in acelasi timp, cu un studiu despre mitologia romaneasca. E in special o carte despre mitologia veche, dar in care, pe linga marturii folclorice despre traditii arhaice, sint valorificate, enciclopedic, si texte literare, unele chiar moderne, avangardiste.
Ma opresc aici si il felicit pe domnul Andrei Oisteanu, iar pe dumneavoastra va indemn sa cititi nu numai aceasta carte, ci tot ce a publicat Andrei Oisteanu pentru ca va va „hrani“ spiritual din plin si probabil va va domestici o serie de demoni latenti pe care cu totii ii avem intr-o masura sau alta.
Vintila Mihailescu: „Ordine si Haos – un model de gindire arhetipala“
Ca sa raminem in sfera volumului: de obicei, acest gen de lansari este un fel de masa a ursitoarelor, in care avem un nou-nascut – adica o carte – si ursitoarele bune care il predestineaza unei vieti lungi, cu fericire, bani si alte lucruri. Nu cred ca mai este cazul insa cu acest volum, care in esenta sa are un sfert de veac, care deja a crescut mare, a facut si „copii“ – pentru ca a creat o scoala, a avut diverse alte urmari, inclusiv din punctul de vedere al autorului. Volumul initial era atitica, volumul acesta este mult mai mare si a generat, dupa cum vedeti, si alte carti care dezvolta teme din acest volum. Deci cred ca, in acest caz, nu mai este potrivit sa urmam intru totul acest ritual…
M-as departaja deja putintel de cele spuse anterior – ceea ce este un lucru foarte bun, pentru ca avem de a face cu o carte polifonica, ce se poate citi in multe registre si care poate fi interpretata in cel putin citeva chei diferite. Ordine si Haos este o sintagma care vrea sa spuna ceva important, nu este un simplu „titlu“ – si autorul ne spune acest lucru de la inceput, atragindu-ne atentia ca, de fapt, prin aceasta sintagma vizeaza „un model de gindire arhetipala“. Deci jocul principal este acela dintre Ordine si Haos, ceea ce este oarecum dincolo de acel „bine si rau“ la care se referea domnul Cernat. Paradoxal, a reduce aceasta confruntare universala la jocul rau-bine inseamna a reduce volumul – desi poti sa spui ca, dincolo de rau si bine, mai general si mai universal ce poate fi? Ei bine, cititi volumul si veti vedea ca poate fi.
As vrea sa spun numai doua lucruri. Mai intii, o apreciere generala despre acest gen de abordare sintetizata in titlu, in aceasta relatie Ordine si Haos. Marea calitate este ceea ce as numi un holism bine temperat sau echilibrat. In ce sens holism? In sensul in care societatile arhaice sint societati „solidare“, in care „toate merg impreuna“. Daca va veti uita la sumar, veti avea impresia, la prima vedere, ca e un fel de colectie heteroclita si cam ciudata, cam colorata. Daca veti citi insa cartea, veti vedea ca de oriunde pornesti, de la casa, de la balaur sau de la paltin, in ultima instanta ajungi in acelasi loc. Marea valoare a acestei carti este de a arata ca toate acestea merg laolalta, sint solidare in ceea ce taranul roman numeste rinduiala – termen pe care domnul Oisteanu il evita, ca atare, dar la care se refera permanent. Cred ca aceasta este lectia principala a acestei carti, care nu epuizeaza, evident, „mitologia romaneasca“, dar care ne ofera o cale magistrala de acces la aceasta.
Holism bine temperat sau echilibrat, am mai spus. In ce sens? Abordarea comuna tuturor analizelor combina astfel cu buna masura universalismul si autohtonismul, recurge la „invarianti“, dar este atenta si la variatiunile specific locale. Este de asemenea echilibrata in ceea ce priveste raportul dintre permanenta si schimbare, dintre „arhetip“ (care este privilegiat) si istorie (care nu este neglijata). Aici apare si o teorie, aceea a „evolutiei in trepte“, care permite acest echilibru intre niste lucruri care ramin surprinzator de mult si extraordinar de indelungat conservatoare, dar care, in acelasi timp, sint asa cum sint pentru ca au trecut printr-o istorie. Nu in ultimul rind, un echilibru intre indrazneala tematica si prudenta metodologica. Fiecare studiu este o provocare pentru ca abordeaza teme mai putin cunoscute, cu o prudenta metodologica demna de toata admiratia.
Partea a doua este o mica ilustrare si o mica provocare. Ilustrarea se refera la studiul dedicat balaurului. Acesta poate fi considerat unul dintre cele mai incilcite personaje ale mitologiei din spatiul romanesc intrucit, ca intr-un sit arheologic, exista in povestile despre balaur o multiplicitate de straturi, un intreg puzzle. Aici regasim referinte la regele Solomon, la preotii daco-traci, la Sfintul Ilie, la samani… Toate aceste lucruri provin din universuri total diferite si sint contopite in niste credinte si practici din spatiul romanesc, pe care Andrei Oisteanu le ia bucata cu bucata pentru a desprinde sinteza finala. Imaginea autorului, recitind acest studiu, este aceea a unui arheolog care, cu o spatula finuta si o pensula, curata strat cu strat pentru a ajunge la niste concluzii foarte complexe, dar si foarte prudente, fara a spune: „Asa este, asta este modelul“, ci „Iata cam cum se combina aceste teme“.
„Provocarea“ consta in adaugarea inca unei piese in acest atit de complex puzzle: credintele referitoare la fiertul sau batutul margicii. Foarte pe scurt: toti serpii se aduna, la un moment dat si intr-un loc anume, se bat in limbi si din asta se formeaza o margica; sarpele care o inghite se face balaur, se ridica la cer si poarta ploile, pina este strunit (sau rapus) de solomonar. Iata deci o alta intrare, cu iz de cosmogonie, in aceasta poveste incilcita cu balauri si solomonari. Aceasta pentru a spune ca Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, care este o carte cu multe „intrari“, are si mai multe „deschideri“ si urmari posibile, doar in mica masura exploatate in acesti ani care au trecut de la prima editie.
Andrei Oisteanu: „Care este «motorul de generare» a miturilor si regula lor de asamblare?“
Dupa inflatia nationalista din anii ’70-’80, dupa epoca national-comunismului, cind folclorul si mitologia populara au fost utilizate desantat in scopuri ideologice si propagandistice, in anii ’90 s-a simtit un recul din partea cercetatorilor. Astfel de teme au fost mai putin (sau deloc) abordate, din jena fata de manifestarile de tip „Cintarea Romaniei“, fata de conservele mentale si protocronismele de care ne saturaseram cu totii. In ultimii 10-15 ani, insa, asistam la o revenire, pe coordonate stiintifice, la o traditie importanta a culturii umaniste romanesti: cercetarea folclorului religios, a mitologiei comparate, a istoriei religiilor. In 1938, cind a lansat „revista de studii religioase“ Zalmoxis, Mircea Eliade isi propunea sa-i faca pe folcloristii romani „sa ia in serios valoarea istorico-religioasa a materialelor pe care le adunau; sa treaca, adica, de la faza filologica la momentul hermeneutic“.
O problema esentiala este daca se poate vorbi despre o mitologie romaneasca propriu-zisa sau doar despre un numar foarte mare de teme si motive mitice. Ultima varianta este mai comoda. De-a lungul unui secol si jumatate s-au supralicitat problemele de lexic mitic, in dauna celor de gramatica mitica. Cunoasterea cuvintelor care compun o limba este necesara, dar nu si suficienta pentru cunoasterea limbii respective. Se pune intrebarea: Dupa ce reguli iau nastere anumite miteme? Care este „motorul de generare“ a miturilor si regula lor de asamblare? Care sint normele conform carora mitemele se articuleaza intr-un sistem mitic coerent? Suma motivelor mitice compune mitologia populara, dar ele sint generate de o aceeasi mentalitate mitica. Aceasta este alcatuita dintr-un numar finit de principii mitice, de modele de gindire arhetipala. Motivele mitice si-ar gasi locul intr-o structura mitica organica, daca ar putea fi stabilite principiile mitice care le genereaza si le guverneaza.
Am incercat sa delimitez coordonatele unui model de gindire arhetipala, pe care l-am numit conventional Ordine si Haos. Pentru mentalitatea mitica, Haosul nu dispare odata cu actul cosmogenezei. Tot asa cum toate elementele Cosmosului preexista, in stare virtuala si latenta, in materia Haosului precosmogonic, acesta din urma supravietuieste in chiar structura Cosmosului. Boala, moartea, furtuna, seceta, eclipsa etc. sint receptate ca ipostaze ale Haosului, care disturba ordinea cosmica. Principiul Haosului isi revendica drepturile si primatul. El incearca sa readuca lumea in starea haotica initiala, precosmogonica. Universul (sau orice microunivers: corpul, casa, comunitatea etc.) este vazut ca fiind intr-un echilibru labil, oscilind mereu intre starea de Haos si cea de Kosmos („univers ordonat“, in sensul pitagoreic al conceptului). In societatile arhaice si traditionale, omul nu se comporta ca un martor pasiv la acest „spectacol cosmic“, ci participa activ, cu mijloace magico-rituale, la regenerarea Cosmosului uzat si la restabilirea ordinii cosmice care este temporar, uneori ciclic, disturbata.
Analizind mitologia romaneasca, se observa ca ordinea monoteista (iudeo-crestina) nu a fost intotdeauna pe gustul taranului roman. Nici haosul politeist. El a preferat dualismul, care raspunde mai bine intrebarii fundamentale: Care este cauza raului? (Unde malum?) Daca Dumnezeu este perfect, cum de a creat o lume imperfecta? Fara a avea doi poli („Diavolul si bunul Dumnezeu“), nu avem un raspuns rezonabil la aceasta intrebare. De la mitul cosmogenezei, care este dualist (lumea este creata prin colaborarea si confruntarea dintre „gemenii“ Firtate si Nefirtate), pina la ultimele miteme, in mitologia si ritologia romaneasca pulseaza ideile dualiste. De unde vine acest dualism? Este o idee arhaica autohtona care a strabatut mileniile? E un imprumut din bogomilismul sud-dunarean (cu radacini iraniene), cum credeau Hasdeu si Cartojan? E o preluare din mitologiile Asiei Centrale, aduse de cumani si pecenegi, cum credeau Eliade si Culianu? Sint intrebari care deocamdata nu si-au gasit raspunsul si care ar putea fi temeiul unei viitoare carti.
Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca
Din cuprins: Colinda tip Furarea astrelor: Motive si semnificatii mitice • Legenda romaneasca a potopului • Dendromitologie romaneasca: Paltinul • Balaurul si solomonarul: Termenii unei ecuatii mitice arhetipale • Labirintul: Un monstru arhitectonic • Legarea magico-erotica a bestiei • Folclorul copiilor: Reminiscente magico-rituale • Narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean: Utilizarea cu caracter religios si magico-ritual a plantelor psihotrope • Graiul ingerilor: Reconstituiri, dispute, utopii • Antropologia locuirii traditionale
++++
Fragment de scrisoare de la Mircea Eliade:
„Draga Andrei Oisteanu,
N-am putut citi decit astazi «Legenda romaneasca a potopului». Studiul Dumitale m-a entuziasmat. Ar trebui publicat intr-o revista straina «de specialitate» (i.e. folclor, romanistica, istoria religiilor). Sugerez «Revue de l’Histoire des Religions». Daca pregatesti versiunea franceza, o pot prezenta eu revistei. Ti-am citit mai demult si alte lucrari («Rohmans-Brahmanes: Le voyage d’un motif à travers l’espace et le temps», «Labirint: Ordine si Haos» s.a). Sper ca le vom putea discuta impreuna. Cu prietenie, al Dumitale
Mircea Eliade
Chicago, 23 Nov. 1984“