Om fi noi aici de doua mii de ani, dar, vorba aia, n-am construit catedrale si nici macar case solide pentru cetatenii obisnuiti. O paralela mai realista, chiar daca tot aproximativa, se poate face doar pornind de la aceiasi termeni, cam ca la un concurs de cros, unde toti concurentii au abilitati fizice similare si pornesc in cursa de pe aceeasi linie.
Asemenea conditii le indeplineste regiunea Banatului in ansamblul ei, care in 1918 reprezenta un teritoriu cvasiunitar, cu o dezvoltare relativ uniforma de doua secole, sub administratie austriaca si, ulterior, maghiara. Acum o suta de ani, orasele si satele din Banat erau aproximativ similare in plan cultural, administrativ, arhitectural, ba chiar si populational. S-au dezvoltat uniform – cele mai mari mai bine, cele mai mici rezonabil – si si-au dezvoltat o specificitate ce s-a pastrat suficient de bine ca sa poti confunda (sa zicem) o strada din Szeged cu una din Lugoj.
Dupa 1918 o parte din Banat a devenit romaneasca, alta sirbeasca (pe atunci iugoslava), iar o a treia bucatica, cea mai mica, a revenit Ungariei. Si de aici locuitorii si orasele ori satele lor au urmat fiecare un traseu diferit, care reflecta, cred, destul de bine calitatea administratiei si a modelului de societate format in statul roman, maghiar sau sirb. E ca si cum aceste teritorii foarte similare ar fi fost izolate in niste imaginare vase Petri gigantice, in care s-au introdus culturi nationale diferite: vasul Romania, vasul Serbia, vasul Ungaria. Urmarind dezvoltarea fiecaruia, poti afla citeva lucruri despre cultura care le-a preluat.
Am avut ocazia sa fac, superficial, un asemenea experiment acum vreo doua saptamini, intr-un tur de weekend prin citeva dintre orasele straine propuse pentru discutie: Szeged (in Ungaria), Subotica, Novi Sad si Vršac (in Serbia). Comparatia era inevitabila, mai ales cind mergeam pe strazi din Szeged sau Subotica pe care, daca n-as fi stiut unde ma aflu, le-as fi putut crede foarte usor strazi lugojene sau timisorene. Astfel am vazut ca masochismul nostru (sau acel „sentiment romanesc al urii de sine“, cum scria Luca Pitu) e justificat: dintre fostele orase austro-ungare din Banat, cele romanesti arata cel mai prost. Cladirile vechi sint cele mai darapanate, traficul e cel mai aglomerat, mizeria e cea mai mare. In plus, nu stiu de ce, toate orasele si satele romanesti arata prafuite, ca si cum in ultimul secol pe ele s-ar fi pus un strat de mizerie ce n-a mai fost curatat de nimeni.
Cel mai bine arata, confirmind cliseele, Szegedul maghiar. Szegedul are, printre altele, un centru pietonal imens, cum la noi nu mai exista decit, poate, in Sibiu, iar cladirile de acolo, toate de secol XIX, sint renovate frumos si zugravite in culori stinse si calde. Toate. Ici si colo rasar statui urbane de bronz, cu scene de viata cotidiana: o mama cu copii, un violonist. Intreg centrul pare proaspat maturat si spalat, asa cum a fost ori de cite ori am ajuns acolo. Trotuarele sint netede sau, in cel mai rau caz, acceptabile – lucru de care mi-am dat seama cind am observat ca merg usor, de parca mi-ar fi fost luata o povara din spate, si nu mai plec mereu privirea la gropi.
In Serbia lucrurile stau mai prost, ca intr-o tara saraca, ce se reface dupa un razboi. Dar orasele lor, mari si mici, nu arata asa de prost ca orasele din Banatul romanesc. In primul rind – iarasi – sint mai curate. Maturate, in mod sigur. Cladirile istorice sint partial renovate (ni s-a spus ca nu sint suficienti bani), dar „partial“ inseamna mai mult decit in Timisoara, de exemplu. Exista (iarasi) centre pietonale intinse, cum nu prea sint in Romania. Podurile imense peste Dunare, distruse de bombardamentele NATO in 1999, au fost reconstruite rapid. Sirbii au autostrazi lungi de acum citeva decenii, iar soselele lor nationale sint mai bune decit cele din Romania.
Si inca un lucru care m-a uimit: de cind am iesit din Romania, n-am mai vazut nici o sticla de plastic aruncata aiurea pe strada. Poate nu m-am uitat foarte atent. Primele le-am vazut dupa ce am trecut de vama de la Moravita, in Romania.
Cam asta ar fi comparatia, simplista si rezumativa: vasul Petri romanesc pute cel mai tare. E murdar. Prafuit. Darapanat. Plin de gunoaie si sticle de plastic zoioase. Ce s-a construit acum un secol se darima peste noi – cum se intimpla si in Bucuresti. Soselele sint acceptabile sau proaste. Despre centre pietonale sau zone de agrement nu mai vorbesc. Asta e situatia. Asta e specificul nostru. De aproape o suta de ani.
Ba nu, era sa uit. Exista un capitol unde Banatul romanesc se evidentiaza, cum se evidentiaza toata Romania: nicaieri in Ungaria sau Serbia nu am vazut atitea masini de lux ca in Romania. Inseamna si asta ceva: in tensiunea dintre interesul comunitar si egoismul individual, la noi a cistigat individul. Comunitatea se poate duce de ripa. Si, in opinia mea, asta si face – sub faldurile celui mai mare drapel national din lume.