– Fragment –
Statea in picioare, cu talpile lipite de cele doua platforme albe innegrite, de-o parte si de alta a gaurii din pamint in care pluteau gindaci morti. Statea cu spatele la usa cu incuietoarea rupta; de altfel, toate incuietorile de la usile bailor erau rupte. Ca sa le fie mai usor gardienilor sa intre la nevoie: daca cineva lesina, facea o criza de nervi sau se sinucidea. Fiind deja rupte, nu mai era nevoie sa le forteze. Gardianul putea sa intre pur si simplu si sa puna capat actiunii careia trebuia sa-i puna capat.
Amir statea cu picioarele departate si urina cind trebuia sa urineze.
S-a intors dind sa plece, ingretosat de mirosul greu de urina veche, cind a vazut o cutie mica de lemn pe jos. Era ciudat sa vezi o cutie acolo. Nimic din lumea exterioara nu ajungea in inchisoare, nici macar cutiile de lemn abandonate. Amir a luat-o de jos si a inceput s-o examineze ca si cum ar fi fost un obiect pretios. Atingind cu degetele textura aspra a lemnului, a dat peste maciulia unui cui. L-a apucat cu degetele si a inceput sa-l invirta. Cuiul nu era asa de adinc infipt cum parea si a iesit usor. A pus cuiul in buzunar si a iesit din baie.
Incepind cu cele zece minute de aer proaspat de munte pe saptamina, Amir s-a apucat sa toceasca capul cuiului frecindu-l de ciment. Statea pe jos, de neclintit in actiunea sa, ca si cum ar fi putut sa toceasca toata inchisoarea pina la disparitie daca insista suficient. O si vedea, bratara din simburi de curmale, in jurul incheieturii fetitei lui. Sau poate va trebui sa astepte. Poate o va purta intii Mariam, iar apoi i-o va da fiicei cind va creste mai mare. Erau atitea posibilitati. Ii crestea inima de entuziasm si trupul i se incalzea sub cele citeva raze timide de soare tomnatic care ii atingeau crestetul prin acoperisul din gratii de fier al curtii.
Vineri, in ziua sfinta a curmalelor, a facut inconjurul celulei cu un borcan gol de lapte praf in mina.
— Nu aruncati simburii, puneti-i aici.
Miinile s-au intins si degetele s-au desfacut, lasind sa cada simburii cu zgomot in cutie. Cind borcanul s-a umplut pe jumatate, Amir a turnat apa peste ei, lasindu-i la inmuiat.
Zilele treceau, iar Amir pindea simburii. Zi dupa zi de asteptare, angoasa incepea sa inlocuiasca entuziasmul initial. Daca nu mai avea timp? Daca ii strigau numele din nou si de data asta nu ca sa-si vada fiica? Daca oamenii care ii decideau soarta se razgindeau inainte sa apuce sa termine bratara? Inainte ca el sa ii lase ceva fiicei lui in afara de o amintire care se va evapora?
Capul ii plesnea. A mia oara in ziua respectiva, s-a dus la borcan sa vada daca se inmuiasera simburii. Stia ca e in zadar; simburii mai aveau nevoie de citeva zile. Dar nu se putea abtine. Nu putea sta locului. Dadea ocol camerei innebunit de zgomotul papucilor de plastic din coridor. De fiecare data avea senzatia ca vin dupa el, ca nu mai are timp.
A hotarit sa nu-si piarda timpul, asa ca, cit astepta sa se inmoaie simburii, s-a apucat sa faca o surubelnita infigind cuiul fara cap in minerul pe jumatate topit al periutei de dinti. A apucat cuiul bine intre degete. Daca il tine destul de strins, se gindea, poate ca nu ii mai tremura mina.
Si astfel treceau zi dupa zi de nesiguranta, avind nevoie de toata energia ca sa nu se apuce sa alerge prin celula, cu capul in miini, sa fie atent la usa si sa vire totul in buzunar la auzul sunetului de papuci de plastic care se apropiau de celula.
In alta zi, a facut sfoara pentru bratara, din ate desirate din sosetele lui si ale lui Behrouz.
— Pe fiica mea o cresc bunicii, i-a spus Behrouz intinzindu-i sosetele. Impreuna cu cei doi veri ai ei, copiii surorilor nevesti-mii, care sint si ele inchise. Crezi ca intr-o zi o sa-mi aduca si mie fiica s-o vad?
In ochi i se citea implorarea, de parca Amir ar fi avut toate raspunsurile.
— Sigur ca da, i-a spus Amir privind fata ingrijorata a lui Behrouz si gindindu-se ce norocoasa era Sheida sa o aiba pe mama ei.
Amir a rasucit firele pe un tub de pasta de dinti intarita, folosindu-l ca pe un fus sa toarca firele impreuna. Statea cu fruntea incruntata de concentrare si buzele strinse, iar barbia ii urca si ii cobora cu fiecare miscare de la stinga la dreapta a fusului. Incerca sa nu se gindeasca. Trebuia sa se concentreze pe bratara. Daca reusea sa o termine si sa i-o dea fiicei lui, putea in sfirsit sa nu se mai teama de nimic. Se putea relaxa la gindul ca ceva din el si-a gasit drum de aici, dinauntru, catre afara, in libertate, unde fiica lui urma sa creasca cu constiinta faptului ca tatal ei nu s-a dat batut; ca viata nu se da batuta niciodata.
S-a lasat noaptea, iar Amir a adormit cu sfoara si cuiul in buzunar. Se simtea linistit cu ele aproape, jumatate din treaba era deja facuta.
Primul lucru pe care l-a facut la trezire a fost sa-si croiasca drum, ocolind trupurile adormite, pina la borcan. „Sa fie gata“, murmura in barba. Inca nu se crapase de ziua, iar in camera plutea un intuneric statut si transparent. Nu vedea bine simburii, doar niste gilme negre in borcan. Si-a bagat un deget in apa rece, usor viscoasa, si a scos unul. Printre buzele intredeschise, i-a scapat un geamat cald. Erau gata.
Curind dupa rugaciunea de dimineata, a inceput sa dea gauri mici in partea bombata a simburilor, cu surubelnita improvizata. Pe masura ce gaurea, simtea cum celula inghesuita care il sufocase pina atunci incepea sa devina mai suportabila, terminatiile nervoase din frunte i se destindeau, iar muschii incordati ai umerilor i se inmuiau. Cu fiecare simbure de curmala pe care il lucra, simtea cum senzatia de vertij se diminua. Cu fiecare simbure, se simtea mai departe de marginea lumii, a prapastiei, unde pamintul ii fugea de sub picioare. Poate ca totusi timpul era de partea lui. Poate ca totusi nu va pierde totul.
Dupa ce a terminat de gaurit toti simburii, a inceput sa-i insire pe sfoara. S-a lasat seara. Becul fara abajur s-a aprins, scufundind pentru prima oara celula intr-o stralucire blinda, cum i se parea lui. Era inconjurat de un zumzet de voci. Dintr-un colt al celulei, ii auzea pe Behrouz si alti citiva detinuti jucind un joc cu poezii: trebuiau sa spuna un vers care sa inceapa cu litera cu care se terminase versul anterior.
Amir a zimbit, luind in mina un alt simbure. Fiecare simbure parca dansa alunecind pe sfoara. Ultimul simbure a alunecat cu un mic tremur. Amir tremura si el de emotie, precum un maratonist care vede pentru prima data linia de sosire.
Era aproape ora cinei cind a legat nodurile finale, la ambele capete ale sforii. Afara, vintul mugea lovindu-se de gratiile care inconjurau curtea. Amir a pus cu grija bratara pe covor. Investise in ea tot elanul lui vital, acum simtea ca nu mai are putere deloc. Auzind usile celulelor invecinate deschizindu-se, semn ca gardienii se apropiau, a insfacat repede bratara, ascunzind-o in buzunar.
Usa celulei s-a deschis cu un scirtiit. Galeata de orez a trecut din mina in mina pina la Amir. Era rindul lui sa imparta cina in seara aceea.
A trebuit sa astepte saptamini la rind pina sa-i poata da bratara fiicei lui, saptamini de nerabdare, singuratate si disperare. Saptamini in care a purtat bratara in buzunar, ascunsa, ca o amintire draga de care depindea intreaga sa fiinta, o amintire draga pe care gardienii sigur ar fi distrus-o daca ar fi gasit-o.
Intr-un final, intr-o dupa-amiaza mohorita, a primit o vizita. De data aceasta, vorbitorul era o incapere ingusta, cu pereti de sticla ce marcau granita dincolo de care o viata se oprea si alta incepea.
Mariam statea in fata lui, dincolo de geam, cu Sheida in brate. Sheida crescuse, nu mai semana cu copilul pe care Amir il tinuse in brate in acea dupa-amiaza ploioasa. Acum, pina si culoarea ochilor i se schimbase. Erau mai inchisi, aproape negri. Si-a plimbat privirea prin incapere, dupa care s-a fixat citeva clipe pe fata lui Amir. Dar exact cind Amir aproape incepuse sa creada ca fiica lui l-a recunoscut, privirea ei si-a reluat plimbarea de-a lungul peretilor verzi ca de spital si al peretelui de sticla.
Zimbind, Mariam a luat-o pe Sheida in brate, indreptindu-se cu ea spre usa care ducea la detinutii aflati de partea cealalta a peretilor de sticla. In usa se afla gardianul pe care il vazusera si la prima vizita. Zimbetul a disparut de pe fata lui Mariam; pasea cu o anumita greutate, ca si cum ar fi uitat sa mearga.
Gardianul a privit-o fara nici o expresie in timp ce ea ii spunea numele si numarul lui Amir, stringindu-si bratele in jurul trupului micut. Gardianul dadu din cap si o lua pe Sheida. Avea miinile surprinzator de imbatrinite. Mariam i-a facut cu mina fiicei sale, care a disparut in spatele usii, in bratele gardianului.
De partea cealalta a sticlei, Amir astepta cu miinile puternice, dar nesigure intinse in aer. Vena de la timpla i se zbatea violent. A primit-o pe Sheida in brate, peste granita dintre viata si moarte, timp si purgatoriu, cu piciorusele atirnindu-i in aer si ochii dansindu-i ca fluturii. Amir a tinut-o asa de strins, ca a facut-o sa tipe. Mariam a ris stergindu-si o lacrima care-i atirna de noile riduri. Sheida se chinuia sa se ridice in picioare. Amir a privit in jur si i-a ascuns bratara sub pulover.
Gardianul s-a intors si a luat-o pe Sheida, cu tot cu bratara din simburi de curmale ascunsa in dreptul inimii, ducind-o de partea cealalta, unde o astepta viata.
Al doilea proces al lui Amir a durat tot citeva minute. Trecusera trei ani de la primul, timp in care Behrouz isi vazuse fiica o singura data. In ziua respectiva, Amir l-a invatat cum sa-i faca o bratara, ca sa sarbatoreasca cumva.
De data aceasta, cind si-a auzit numele, Amir nu s-a ingrijorat prea tare. Nu l-a ingrijorat nici faptul ca gardianul l-a dus intr-o incapere mica, in care il asteptau un mullah si doi barbati in costume negre, cu fete severe. „Am fost deja condamnat“, si-a spus, „mai am doar trei ani“. Nimeni nu-l putea atinge.
— Te rogi? spuse mullah-ul ridicindu-si ochii mici si patrunzatori dintr-un dosar.
Parea obosit, prost dispus.
— Da, raspunse Amir, intuind ca acela era raspunsul corect.
— Tatal tau se roaga?
— Da.
— Postesti de Ramadan?
— Da.
Intrebarile s-au oprit. Unul dintre barbatii in costum negru a notat ceva. Nimeni nu a spus nimic. S-au uitat la Amir si l-au strigat pe gardian sa duca detinutul inapoi in celula.
O saptamina mai tirziu, inainte de a se crapa de ziua, Amir s-a trezit din cauza zgomotului de pasi grabiti de pe coridor. A deschis ochii, ascultind zgomotele de afara, intrebindu-se ce se intimpla. Usa s-a deschis cu un scirtiit si Amir a fost insfacat pina sa apuce sa se ridice in picioare si impreuna cu el si alti citiva, inclusiv Behrouz. Dar nici nu au avut vreme sa schimbe o privire, daramite o vorba. I s-a pus din nou legatura peste ochii speriati, confuzi, adormiti. La miini i-au pus catuse. A fost scos din celula, impins cind la stinga, cind la dreapta pe coridor. A auzit cum se descuie o usa si a simtit aerul rece dinaintea zorilor patrunzindu-i prin piele. De peste tot in jur se auzeau soapte de neinteles, grabite. Lui Amir ii batea inima nebuneste, la galop. Isi tot intorcea si rasucea capul, incercind sa vada ceva. Avea gura uscata. Intunericul era fara iesire.
— Ce-mi faceti? l-a auzit strigind pe Behrouz. Unde ne duceti?
Dar nimeni nu l-a ascultat. Vocea i-a fost inecata de strigatele celorlalti.
Amir s-a simtit impins violent in fata de o pereche de miini. Apoi a simtit fringhia aspra in jurul gitului. A fost ultimul lucru. Pentru o clipita, timpul a incremenit, apoi, brusc ca o avalansa, totul s-a terminat.
2008
Teheran, Republica Islamica Iran
Cu doua zile inainte ca Maman Zinat sa moara, Forugh a mincat o rodie impreuna cu ea. Forugh a desfacut-o in timp ce Maman Zinat privea, asezata pe un fotoliu mare, invelit intr-o husa cu model floral. Genunchii i se vedeau prin patura verde-fistic ca doua gilme rotunde si moi. Pe peretele din spate era o fresca cu lebede albe care inotau pe un riu albastru, marginit de copaci verzi si un cer senin cu nori albi pufosi.
}inind rodia de mot, Forugh infipse cutitul si o taie in doua. Rodia se despica cu un oftat slab, iar sucul rosu aprins se revarsa pe tava alba.
Televizorul era aprins. Un canal prin satelit infiintat de citiva emigranti iranieni din America transmitea un videoclip cu muzica persana.
— Imi place Mansour.
Maman Zinat dadu mai tare sonorul.
— E politicos, nu ca ceilalti care sar pe scena si tipa. Se vede ca e dintr-o familie buna.
Forugh desfacea neindeminatica boabele transparente, ca rubinele, cu degetele pline de sucul lipicios. Isi ridica privirea de unde statea, pe covorul cu flori rosii tesut de mina, si ii zimbi fericita lui Maman Zinat, cu pielea ei fina, parul lung argintiu prins intr-un coc complicat la spate, pleoapele care ii atirnau roz peste ochi, dindu-i un aer somnoros, miinile albe si uscate, impreunate deasupra paturii, impodobite doar de verigheta discreta.
Forugh nu-si mai vazuse bunica de mai bine de doisprezece ani. Asa ca o privea cu admiratie, dragoste, sentimente amestecate de bucurie si curiozitate. O uimea cit de putin se schimbase Maman Zinat. Anii nu isi lasasera amprenta pe pielea ei, pe tineretea care ii stralucea in ochi pe eleganta si calmul miscarilor ei.
Semintele de rodie se sparsera sub apasarea degetelor lui Forugh, improscind-o cu suc pe bluza. Cu coada ochiului, o vazu pe Maman Zinat ferindu-si, cu o miscare iute a miinii, patura din calea dezastrului. Forugh rise.
— Sper sa am genele tale, Maman Zinat.
Incerca sa-si curete bluza de stropii rosii cu dosul miinii curate.
— De ce? intreba Maman Zinat, zimbind de parca stia exact de ce nepoata sa isi doreste sa fi mostenit genele ei. O femeie care stie ca este frumoasa.
— Ai mai putine riduri decit mine.
— Nu-ti trebuie genele mele. Esti frumoasa ca o floare, ca florile copacului de jacaranda.
Lumina diminetii se imprastie de-a lungul orizontului si picura in curtea ingusta, orizontala, tulburind suprafata apei albastre din fintina de portelan si raspindindu-se precum umezeala pe sub pielea lui Forugh. Sta sub copacul de jacaranda, privind in sus la ciorchinii roz-mov. Isi impreuneaza miinile si se ghemuieste. Cu capul in piept, lacrimile ii curg pe camasa galbena de matase, lasind pete sarate. Se prabuseste linga fintina in care pestisorii aurii freamata nelinistiti inainte de culcare. Trupul ii e pe jumatate in noroi, pe jumatate pe dalele de piatra care marginesc stratul de flori. Plinge.
Simte o mina pe umar si isi ridica privirea tivita cu rosu.
— Maman Zinat a ta iubea copacul acesta, ii spune Khaleh Leila intinzind mina si mingiind frunzele.
— Ar fi trebuit sa vin mai devreme. Am venit prea tirziu.
— Ai fost alaturi de ea in ultimele ei zile. Sint sigura ca a murit fericita. Asta e tot ce conteaza.
Ultima imagine a lui Forugh cu Maman Zinat este trupul ei rece intins pe pat, acoperit cu un cearsaf alb. Inima ei incetase sa mai bata in zori. Forugh daduse cearsaful la o parte ca s-o priveasca. Maman Zinat se tinea cu o mina de piept, de parca ar fi incercat sa-si smulga inima si s-o arunce pe fereastra. Dosul celeilalte miini i se odihnea pe frunte, gura ii era contorsionata de durere, privirea – fixa, ingrozita, uimita, de parca nu i-ar fi venit sa creada ca moartea poate veni atit de usor. Forugh nu vazuse nici fericire si nici pace pe chipul ei. Doar durere. Durerea care o face sa se tina de piept, dupa care inima ii inceteaza brusc sa mai bata. Durerea de a infrunta moartea inainte de rasarit. Singura.
AUTOAREA
Sahar Delijani s-a nascut la Teheran; studiile superioare le-a absolvit la University of California, Berkeley, unde si-a luat licenta in domeniul literaturii comparate. A publicat in variate reviste si jurnale culturale, printre care se numara: „The Battered Suitcase“, „Tryst“, „Slice Magazine“, „Perigee“, „Prick of the Spindle“, „Border Hopping“, „The Beginning Literary Magazine“, „Berkeley Poetry Review“ si „Sangam Review“. In 2010 si in 2011, Sahar Delijani a fost nominalizata la Pushcart Prize; publica regulat in revista cu specific cultural-politic „Iran-Emrooz“ („Iranul azi“). Traieste alaturi de sotul ei in Italia, la Torino.
CARTEA
Romanul de debut al scriitoarei Sahar Delijani urmareste destinele a trei generatii de iranieni prin prisma arestarilor si incarcerarilor din Teheran, in anii care au urmat Revolutiei din 1979 si victoriei fundamentalismului islamic. Temporalitati si perspective multiple ale parintilor si copiilor se intrepatrund, dind nastere unui model complex de cauze si consecinte, secrete si marturisiri, povesti de dragoste si sacrificiu. Din acest model se disting citeva motive centrale, mereu aceleasi: zidurile inchisorii Evin, simbol al regimului opresiv, strazile si traficul haotic al Teheranului – spatiu public al fricii si vulnerabilitatii, dar si al expresiei politice, sau spatiul intim si sigur al caselor si curtilor interioare, in care memoria se pastreaza la umbra nelipsitelor flori ale arborelui de jacaranda.
Galerie foto
