Am inceput cu aceste cuvinte pentru a anunta in ce fel vreau sa citesc ultimul volum al lui Emil Brumaru, aparut anul acesta la Humanitas. E un volum care, desi isi invita cititorii sa recunoasca figurile vechilor scenarii si sa caute melodii cunoscute, are grija sa le distorsioneze, sa le amestece, sa le schimbe semnificatiile. In volumul de fata, Emil Brumaru se intoarce asupra poeziei sale de pina acum (cum a mai facut-o, de altfel, cu citeva ocazii), se reciteste si se redefineste. E un volum care isi anunta prin titlu intentia nostalgic-recapitulativa – „rezervatia de ingeri“ e o metafora apta sa desemneze lumea poetica brumariana. Este totodata un volum bine rotunjit formal, caci e alcatuit in mare majoritate din sonete, texte mizind pe soliditatea unei formule prestigioase, dar trebuind sa infringa la fiecare pas primejdia conventionalismului. Si este un volum omogen sub raportul temei pe care o ilustreaza, deoarece vorbeste obsedant, melancolic, pe alocuri cu mai multa insistenta decit pina acum, despre moarte, despre paradis si despre povestile care „n-au cum sa se termine“.
Alta virsta a poeziei, alta schimbare de ton
Volumul Rezervatia de ingeri impune o noua tonalitate a vocii lirice a lui Emil Brumaru, anuntata de Submarinul erotic si de alte citeva poeme considerate „tirzii“, chiar daca scrise initial prin anii ’70. Este o voce totusi noua prin raportare la aceea consacrata de Cintecele naive si amendata prin „bocetele de adult“ si improvizatia excentrica din Dintr-o scorbura de morcov si Submarinul erotic, fara a uita gratiile libidinoase ale Infernalei comedii sau ale Povestii boiernasului de tara si a fecioarei… Ei bine, in acest context, Rezervatia de ingeri spune alta poveste. Oricit de belfereste ar suna, exista, iata, trei virste ale poeziei lui Emil Brumaru: prima, virsta vizionarismului genial si domestic, al erotismului paradoxal practicat de ingeri sau obiecte; cea de-a doua, virsta imprecatiilor lirice si debutonate, a parodiei si autoparodiei; iar acum, cea de-a treia: o virsta a revizitarii operei deja complete, a punerii ei sub semnul intrebarii, a melancoliei si a fictiunii care ia cunostinta de sine insasi.
Schimbarea tonului se justifica, in primul rind, prin interventia grava a constiintei mortii. Poemele sint uneori de o tristete compacta, exprimata fara menajamente: „Moartea-mi sluteste carnea, mi-o darima/ Si-o calca in picioare ca pe-o rima…“. Iata cum o figura familiara a bestiarului brumarian, rima, intra intr-un registru mai inainte necaracteristic, cel al zdrobirii deloc splendide, al nimicirii dureroase, aproape de neimaginat in universul de transparente unduitoare si de alunecari moi al senzualului Brumaru din Julien Ospitalierul. Si inca o data schimbind registrul, cu macedonskian masochism, intr-o imagine thanatica, de ingropaciune, precum urmatoarea: „Sa imi strecoare peste gura-o rima/ Ca sa o am de mingiiat la parastas“.
O cunoastere a fragilitatii si o banuiala a lipsei totale de sens
Nu e singurul loc care surprinde aceasta miscare de resemantizare in negativ a unor locuri consacrate din poezia autorului iesean. Ar fi de amintit si finalul sonetului Ingerul meu are o mie de metehne, care la capatul unui sir de gingasii ale ingerului brumarian prototipic („se-mpiedica in fluturi, stoarce-albine“, „stringe-n aripi o fata“) pune o prabusire: „Pe urma plins-a/ Ingerul meu, pe umaru-mi. Caci totul,/ A inteles, e un zuluf facut cu drotul…“. Nu mai trebuie spus ca zuluful „facut cu drotul“ ca explicatie pentru „tot“ este o alta celebra rima brumariana, rasturnata insa semantic: daca in poemul original din Dulapul indragostit aceasta intelepciune zurlie era eliberatoare, in poemul de fata ea darima pur si simplu, fara consolare. Fenomenala libertate a imaginatiei brumariene, care facea dulapurile sa se indragosteasca, se transforma intr-o cunoastere a fragilitatii si o banuiala a lipsei totale de sens.
Acelasi inteles il au interventiile tot mai brutale ale ingerului care vine sa i se dea socoteala, intr-o prefigurare a Judecatii („Ingerul meu pazitor/ Are sub aripa un sucitor/ Cu care ma pocneste in cap,/ Desfacindu-mi-l ca pe-un dovleac,/ Daca gresesc…/ Acolo-ntre mate si simburi,/ Se vad stricaciunile/ Din vise si ginduri/ Si furaciunile si toate minciunele/ Pe-a bunele…“). Apropierea ingerului devine, pentru prima data la Brumaru, terifianta: „Cum stau si scriu, o, ingere de paza,/ Iti simt suflarea-nvapaiata-n ceafa,/ Si-ntr-o lumina tulbure de-amiaza,/ Cu aripile ma imbratisezi si-o clipa/ In pieptul tau cu fulgi si in al meu se infiripa/ O groaznica tandrete…“. (Trebuie notate, pentru ca am ajuns aici, revenirea si indesirea poemelor care mizeaza pe „defectarea“ rimelor, ca in clasica Amnezie, si asta intr-un volum dedicat, in majoritate, formei fixe. Multe poezii se incheie in asonanta sau cu un vers schiop, ca vocea fringindu-se la jumatatea unui enunt. La fel, citeva poeme scurte poarta precizarea „De dezvoltat“, ceea ce inseamna, desigur, ca statutul lor neincheiat e asumat de poet.) Si Dumnezeu, „Marele Bijutier“ in alt poem, este „cel Crud si Mare“.
Brumaru se reciteste
Nicaieri nu este mai limpede indepartarea de „virsta geniala“ a cintecelor naive, de adolescent, decit in ancheta pe care ingerul o face poetului pentru a afla daca „mai are aripi“, semn de indoiala asupra vocatiei de a produce miracolele domestice risipite in volumele anterioare. Poemul e de o frumusete aparte si pentru ca adauga imponderabila melancoliei la gratia diafana a imaginilor brumariene cunoscute: puful, omida, sopirla, caramida, brusturele: „Sint intrebat de ingeri: mai ai aripi?/ Mai poti la trinta sa te iei c-un puf/ De papadie-n aprigul vazduh?/ Mai stii de melci cleiosi trupul sa-ti aperi,/ Cind stai pe-o rina-n dosul casei vechi/ Ca sa pindesti cum cad in caramida/ Adincii magazii, perechi-perechi,/ Razele-amiezii, pirjolind omida/ Si-si sfiriie pe-o plita roua grea/ Umbrita de tristetea unui brustur?/ Mai ai curajul blind cu o andrea/ Sa-ntepi sopirle, c-un chibrit sa-l usturi/ La talpi pe Domnul care s-a lungit/ Din iarba groasa pin’ la infinit?“. Epoca vizionarismului dezlantuit, cind pina si lui Dumnezeu i se puteau pune „poste“ crengiene la talpi, pare sa se fi incheiat. Momentul „iesirii din poveste“ ajunge sa fie tot mai des rememorat („Pluteam in basmul nostru fericiti,/ Dar au venit amurguri reci cu ceturi grele“).
Brumaru se reciteste in volumul de fata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa gasim merite „postmoderne“ splendidelor poeme din volum. Autolecturile brumariene opereaza eficient asupra mai vechilor poeme, le modifica sensul prin decupare si reinramare (cum se intimpla in Catren, Femeia mea frumoasa ca scriptura, Ingerii nu ne inteleg pe deplin, Ne tineam de mina mergeam, reluate din volume anterioare). Iata un exemplu de reinramare brumariana. In poemul Ingerii nu ne inteleg pe deplin din sectiunea finala a Operelor poetice II din 2009, avem de-a face cu o gratioasa metaforizare a actului erotic, fenomen omenesc inexplicabil pentru ingeri, care „se uita cu spaima/ De parc-am muri. Si-ntre dinsii ingaima// Ce spunem, dar nu se pricep la minciuni./ Si-atunci fac de-a valma si-n joaca minuni“. Poemul este reluat intocmai in volumul din 2013. Dar cu totul altul este sensul acestei fabule atunci cind o citim prin lentila oferita de poemul inrudit Aveam in mine ceva sfint, in care ingerul nestiutor de cele omenesti este poetul insusi, iar „minunile“ sale sint, desigur, poemele lui de dragoste nascute dintr-o uimire fundamentala: „Aveam in mine ceva sfint/ Cum numai ingerii sint pe pamint,// Neaparati decit de-aureola lor/ In preajma caselor, fintinilor…// M-apropiam de oameni si-i priveam/ Cit se iubesc de mult, ca printr-un geam// In care rasuflarea li se-oprea/ Facind dulci falduri grele de perdea// Ca sa nu vad si sa nu inteleg/ Ca fericirea nu-i un fluture intreg…“. Imaginatia metaforizanta a poetului (asemenea minunilor facute de ingeri din nestiinta) vede in iubire ceea ce ea nu este („un fluture intreg“), corijind astfel realul printr-o frumusete care nu-i apartine decit lui. E o perspectiva inedita, dubitativa si melancolica, asupra modului de insertie a poeziei in lume: e ca si cum aceasta nu ar mai fi rezultatul unui entuziasm vizionar in fata frumusetii lumii, ci, poate, al unei greseli de intelegere. Poemul Aveam in mine ceva sfint este, astfel, un simptom al distantei care incepe sa se caste intre poet si lumea lui in volumul de fata.
Este, poate, cinic din partea noastra sa celebram aparitia unui volum care vorbeste despre moarte, tristete si apropierea dureroasa de „lucrarile ingerilor“. In ordine poetica, insa, volumul de fata reprezinta o mare si frumoasa victorie.
Emil Brumaru, Rezervatia de ingeri, Humanitas, 2013
Galerie foto
