In deceniul care a urmat am avut ocazia sa stau de vorba, la Praga, atit cu Vengerov, cit si cu Vadim Repin, colegul sau de clasa. In scurtele interviuri pe care mi le-au acordat pentru Radio Europa Libera, la Festivalul Primaverii pragheze, amindoi mi l-au evocat elogios pe profesorul lor din Rusia, mutat intre timp cu elevii sai cu tot, dupa liberalizarea intervenita odata cu dezmembrarea URSS-ului, in Germania, la Conservatorul din Lübeck. Anii au trecut si numele lui Zakhar Bron mi-a fost mereu readus in atentie, citind despre elevii sai si ascultindu-i succesiv, in concerte radio si televizate sau pe discuri, pe violonistii Daishin Kashimoto, Daniel Hope, Sayaka Shoji, pina la Linus Roth, caruia i-am admirat anul acesta inregistrarea integrala a pieselor pentru vioara si pian de Mieczyslaw Weinberg.
Nimic mai firesc, asadar, auzind ca profesorul Bron urma sa dea cursuri de maiestrie la Academia Kronberg de linga Frankfurt, sa-mi iau inima in dinti – si in geanta singurul CD din colectie avindu-l ca solist – si sa le cer colegilor de la serviciul de presa al Academiei sa-mi aranjeze un interviu cu el. In prealabil si dupa interviu i-am urmarit clasele de maiestrie de la Kronberg, la care studentii acceptati ca participanti „activi“ au fost acompaniati de aceeasi pianista, Irina Vinogradova, pe care o descoperisem in 1990, alaturi de tinarul Vengerov, pe discul companiei Biddulph.
Privindu-i staruinta si rabdarea cu care isi corecta si stimula elevii exemplificindu-si spusele, imitindu-i sau cintind la vioara alaturi de ei – dupa ce ii intrerupea, cel mai adesea, dupa fiecare doua-trei masuri, asa cum obisnuia sa-si faca repetitiile cu orchestra Sergiu Celibidache –, am inteles, pe de-o parte, ceea ce ii fascineaza pe studenti la el si il transforma cumva intr-o hrana spirituala indispensabila. Pe de alta parte, ca si in cazul lui Celibidache, am inteles de unde vine acea faima de pedagog sever, lipsit de clementa. Doar studentii cei mai dotati si avind in ei harul divin pot rezista, probabil, presiunii psihologice pe care o exercita si gradului de concentrare maxima pe care il solicita, concomitent cu transmiterea „invataturilor“ lui.
Discutia ulterioara cu Bron mi-a dezvaluit si deschis si multe carari necunoscute spre lumea violonistilor sovietici. Sint convins ca astazi, ca si in anii tineretii mele in Romania, cunoasterea acestei lumi se limiteaza la citeva nume faimoase, incepind cu David Oistrah si Leonid Kogan, carora li s-au adaugat marginal, in diverse etape, cistigatori ai unor concursuri internationale, din generatia contemporana lui Zakhar Bron. Intre ei, Gidon Kremer, Victor Tretiakov si alti citiva violonisti de mare talent, acceptati si promovati, mai mult sau mai putin, de masinaria culturala sovietica din deceniile sapte si opt ale secolului trecut. Altii, din generatia ce l-a precedat pe Zakhar Bron, au ramas pina astazi practic necunoscuti unei majoritati a melomanilor. Cine isi mai aminteste de Nelli Skolnikova, cistigatoare in 1953 a Marelui Premiu la Concursul Marguerite Long-Jacques Thibaud, careia in anii ’70 i s-a interzis sa mai apara in strainatate? Sau cine dintre melomanii romani l-a cunoscut sau si-l aminteste astazi pe Busia (Boris) Goldstein, elev al lui Piotr Stoliarsky la Odessa, profesorul lui Zakhar Bron, cel care cistigase premii la concursurile faimoase de la Bruxelles si Varsovia, copil fiind, alaturi de David Oistrah, la mijlocul anilor ’30.
Un CD „reparator“, publicat de casa Melodya cu 2-3 ani in urma, in colectia „Legende ale secolului XX“, evoca parcursul nefericit al fostului copil-minune, devenit unul dintre marii violonisti ai epocii sovietice: in cursul celor 35 de ani cit a fost oficial solist al Societatii Filarmonice din Moscova (din 1939 pina in 1974), lui Busia Goldstein i s-a permis sa efectueze numai doua turnee in strainatate, in 1955 in Grecia si in 1958 in Ungaria… Iar in plus, intre 1950 si 1961, sub diverse pretexte, i s-a interzis sa faca inregistrari de studio…
Pe urmele acestor violonisti „uitati“ si ascultind spusele lui Zakhar Bron, m-am mai gindit, o data in plus, ca, in fapt, istoria culturala reala a epocii revolute comuniste asteapta inca sa fie scrisa, lucru valabil atit pentru Rusia, cit si pentru Romania…