Gianina Carbunariu s-a impus ca unul dintre reprezentantii cei mai originali si mai indrazneti ai tinerei generatii de dramaturgi-regizori de la noi, practicind un teatru modern, desprins de mimesis si orientat catre realitate, pe care o documenteaza prin strategii de antropologie teatrala. Carbunariu a lucrat mult in zona independenta din Romania si in proiecte internationale, concentrindu-se ca artist pe punerea in lumina reflectoarelor a unor fapte de viata, istorica ori individuala, de febrila actualitate.
Dincolo de canon
De aceasta data, scenariul dramatic reuneste intr-un format artistic toate problemele Romaniei postcomuniste. Nu e un text de teatru dupa canonul clasic, e un colaj de secvente dramaturgice realizat cu mijloacele modernitatii, in care granita dintre teatral si real e dezvaluita inca de la inceput. Prima scena e interactiva. Dupa faza cu sicriul din foaier, pe cortina de catifea visinie se proiecteaza tot felul de numere. Mai zic in gind: „Cortina asta de teatru academic nu merge prea bine cu stilul Gianinei Carbunariu“, dar e doar inceputul. Actorii vin dintre spectatori si isi disputa locurile din sala reprezentate de numerele din proiectie, discuta despre teatralitate, despre cel de-al patrulea perete si linia imaginara care separa scena de sala, teatrul de lume. Unul dintre personaje traverseaza in mod repetat aceasta granita, pentru a sublinia diferenta fragila dintre realitate si conventia scenica. E un mic manifest de poetica teatrala al autoarei acest prolog cu aer pirandellian in care interpretii intra si ies voit din roluri, care anunta limpede ca ceea ce urmeaza va fi construit in acesti termeni, ai unei teatralitati foarte apropiate de real. Trimiterile si citarile teatrale vor continua pe parcurs, abundent, chiar in secventa cu funeraliile actritei Eugenia Ionescu, moment in care parintele teatrului absurdului e invocat nu numai prin nume, ci si prin citeva replici din Cintareata cheala.
Decupaje dulci-amare din cotidian
Romania e tara celui mai autentic absurd, asa ca rama asezata de Gianina Carbunariu e cit se poate de potrivita. Funeraliile cu pricina parodiaza o meteahna de proportii grotesti, un reflex al anilor de comunism daca ne gindim bine, al inmormintarilor televizate in prime time, la limita indecentei publice si, in orice caz, incalcind dreptul minimal la intimitate. Nefirescul e detaliat abundent: dorinta exagerata de vizibilitate si monden; alterarea relatiilor familiale; atitudinea stranie a bisericii si prelatilor, orientata adesea spre beneficii materiale in dauna celor crestinesti; relatiile dintre actori; atmosfera bahica din echipa tehnicienilor de scena; colaborationismul multora dintre figurile emblematice ale creatiei, oportunismul, invidia etc. In alta secventa, tinta ironiei sint discursul politic, cu valentele sale manipulative, compromisurile dintre politicieni si societatea civila, discriminarea. Urmeaza bonele filipineze, universitati private, profesori, medici, pensionari, taximetristi, violenta in trafic, camatari, bolnavi incurabili, demagogia, falsul patriotism etc. Adica tot bagajul acesta vulgar atasat patriei noastre, al carei drapel tricolor devine fundal de scena, un material cu sclipici, sintetic, de proasta calitate.
Tot ce decupeaza Gianina Carbunariu din cotidian si aduce in scena e foarte adevarat; iti vine sa rizi, ai si motive, dar grotescul din spate e amar. Registrul se schimba si virezi spre disperare in ultima parte, cind parintele unui copil atins de o maladie cronica, intr-o intilnire de interventie familiala, isi vinde tot din casa pentru a plati factura la spital. Si incheie spectacolul pe replica „sint blocat aici, cu ochii-n soare!“.
Un tablou nu prea placut, dar autentic
In echipa de creatori a fost si Andu Dumitrescu, light design, proiectii si decor, structuri multifunctionale care se misca prin scena, care au putere de semnificare plastica si dau dinamica actiunilor scenice. Nota generala a spectacolului se prelungeste si in scenografie: o cruce uriasa din plexic devine locul in care, cu subinteles, incep sa se invirta bilele de la loto! Costumele sint realizate de Andrei Dinu, un tinar scenograf care in urma cu citiva ani a atras atentia la Festivalul de teatru „Pledez pentru tineri“ de la Piatra Neamt, dar despre care nu mai stiam nimic. Foarte probabil o fi lucrat in publicitate ori televiziune, unde se cistiga mult mai bine. Revenirea lui in teatru trebuie salutata. Sa speram ca va si ramine. Actorii Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Cosulet, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac au urmat-o pe regizoare in propunerea sa artistica, animind cu egal succes mai multe personaje, trecind cu lejeritate si firesc profesional de la un profil caracterial la altul.
La premiera cu Solitaritate, unii au plecat inainte de final. Sigur ca tabloul pe care ni l-a infatisat Gianina Carbunariu nu e dintre cele mai placute. Dar e unul autentic, unul cu care dam ochii zilnic, care ne consuma energiile si vietile. Teatrul documentar pe care il practica regizoarea nu-si propune sa schimbe lumea, ar fi un idealism, dar infatisarea unei realitati e prima conditie a intelegerii si ajustarii ei. Iar asta face Solitaritate cu asupra de masura.