– Fragment –
15 octombrie 2011
Am putine amintiri de la scoala cea noua, unde nu mai aveam invatatori, ci profesori pentru fiecare materie. Nu se putea sa nu invat, parintii mei erau destul de severi, iar mama nu vorbea cu mine acasa, nici atunci, nici mai tirziu, daca se intimpla sa iau o nota mai mica.
La fel ca toti cei de virsta mea, am invatat citiva ani rusa, cu o doamna rusoaica de origine, dar care nu avea pregatire pentru aceasta meserie. Am invatat cintece rusesti, dintre care multe le stiu si acum si imi plac, si am capatat si un fel de fond aperceptiv care m-a pregatit pentru a gusta marea literatura rusa: mai tirziu am citit Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Gogol si altii, dar am citit la Santau si literatura sovietica pe care am gasit-o. Limba rusa, putina, pe care am retinut-o (dupa sapte ani de „studiere“ a ei!) mi-a servit cind eram studenta la araba si nu aveam decit dictionare rus-arab si arab-rus, pe care le combinam cu cele rus-roman si roman-rus: nu stiam eu multa rusa, dar stiam despre ce e vorba: inteleg si acum, in mare, ce se spune in carti sau articole stiintifice rusesti care trateaza probleme apropiate de preocuparile mele.
Imitam copiii sovietici in tot ce faceam pe atunci: aveam un „colt rosu“ unde puneam articole si poze din ziare si reviste, mergeam la „spicuit“, adica sa stringem spicele lasate de combina pe miristea care ne ranea picioarele, mergeam la „arie“ ca sa oferim mici spectacole oamenilor care lucrau la treierat: nu le ardea lor de asa ceva, dar le era mila de noi, ca veneam de departe, pe arsita, si ne faceau hatirul sa ne asculte uneori poeziile si cintecele. Faceam „serbari“ si la scoala din sat sau la Caminul Cultural, cu cintece si dansuri romanesti, dar si rusesti, toate planificate duminica, pentru ca parintii copiilor sa mearga la serbare, si nu la biserica.
Dar parintii mei faceau si altfel de spectacole cu tinerii din sat. Tata dirija corul si a avut citeva premii cu corul din Santau la intrecerile dintre satele din zona. Imi amintesc de un cintec care avea ca solist un tinar din sat cu o voce foarte frumoasa:
Banii, banii (corul)
Banii nu se fac asa (solistul)
Stind in circiuma si bea,
Banii se fac la padure
Din firez si din secure.
Mama pregatea cu tinerii, uneori chiar elevi in clasele mai mari, piese de teatru, chiar si de Caragiale, care atunci mi se pareau doar ciudate, iar acum le gasesc nepotrivite cu satul in care ne aflam. In O noapte furtunoasa, Zita se adresa iubitului in franceza, limba pe care tinerii n-o cunosteau si pe care mama ii invata s-o pronunte, cind era cazul. In versiunea fetei care juca rolul Zitei, ca si in interpretarea mea, versurile, ciudat segmentate, sunau cam asa:
Jevuzem jevuzador
Capretan devuzancor.
Nu cred ca taranii au inteles mare lucru, dar au admirat costumele (palariile mamei, care n-au avut alta utilizare la Santau decit atunci, rochiile lungi care le imbatrineau pe fete etc.) si au ris la scalimbaielile lui Rica Venturiano, jucat in travesti. Mai mare succes a avut Caragiale la Santau cu drama Napasta, piesa sumbra, care mie nu mi-a placut.
Tinerilor le placea sa se joace, sa se travesteasca, sa cinte si sa danseze asa cum ii invatau parintii mei la Caminul Cultural. Le placea si la scoala, pentru ca parintii mei erau dascali daruiti pentru aceasta meserie: fostii elevi ai mamei nu au uitat-o si o pomenesc si acum, mult dupa moartea ei, iar amintirile lor ma emotioneaza. Era un elev sarac, Emil Fogas, dar foarte destept si dornic de invatatura, la care mama tinea mult si pe care il ajuta cit putea: mai tirziu a ajuns pentru o vreme primar la Carei. Nu i-a uitat pe parintii mei niciodata, nici acum la batrinete: la moartea mamei mele a scris despre ea intr-un ziar din Satu-Mare cuvinte care m-au miscat foarte tare. Tata era mai dur, dar cind era nevoie de el nu se dadea in laturi sa faca sacrificii pentru copiii mai saraci, de exemplu pentru a duce el insusi la scoala, la oras, copii ai caror parinti nu aveau posibilitatea s-o faca.
Invatatorii de pe atunci erau sfatuitori ai satenilor in toate cele, nu numai in legatura cu copiii. Ii intrebau cind nu intelegeau ce le cer noile autoritati sau le cereau sfatul chiar in probleme legate de gospodarie. Dupa cite stiu, parintii mei au fost primii care au cultivat in sat vinete: dupa ei s-au mai luat si altii. Vinetele s-au aclimatizat atit de bine in unele locuri din Ardeal, incit salata de vinete a devenit un fel obisnuit pentru mesele cu oaspeti. O colega de la Cluj a fost chiar jignita cind i-am spus ca vinetele n-au existat in Transilvania dintotdeauna, ca in general n-au existat prin partile noastre pentru ca ele se trag tocmai din Iran…
Nu uit ce relatii bune avea tata, ca director al scolii, cu comunitatea tiganeasca, cu primarul lor, care venea adesea sa-i ceara sfatul sau ajutorul. La Craciun, veneau si tiganii in cete la colindat, la fel ca taranii din sat, dar cu colinde specifice (unul, tin minte, incepea asa: „Doua mere, doua pere, sa te sui in rai cu ele…“). Cintau la geam, apoi erau poftiti in casa, ca toti ceilalti colindatori, si li se ofereau cozonac, vin si nuci, pe care preferau sa le ia acasa.
24 ianuarie 2012
In amintirea mea, colocviul din Maroc este legat de un altul, care a avut loc la Paris, in zilele de 15 si 16 iulie 2002. Acesta din urma avea tema „Dialogul cultural euro-arab: exigente si perspective“ si era organizat de catre Organizatia Ligii Arabe pentru Educatie, Cultura si Stiinte (ALECSO). Cred ca doar titlul comunicarii mele, care la Paris era „Orientalistii si dialogul cultural“, leaga intre ele cele doua colocvii, care altfel nu prea aveau multe in comun.
Colocviul a fost gazduit la Institut du Monde Arabe, la el au participat 42 de personalitati din tari arabe si din Europa, precum si reprezentanti ai unor institutii internationale printre care se numara UNESCO si Consiliul Europei. Erau si universitari, dar erau mai ales oameni politici, oameni de cultura si ziaristi printre participanti si in sala. Nu intimplator o astfel de reuniune avea loc in anul de dupa atentatele de la 11 septembrie, care lasasera in urma o atmosfera de lipsa de incredere reciproca, o anumita crispare in relatiile intercomunitare. Interventiile reprezentantilor arabi musulmani au cuprins referiri la textele coranice care indeamna la dialog cu crestinii, la bunavointa fata de acestia. Mai multi participanti la discutii au deplins confuzia care se face intre arabi si musulmani, intre unii musulmani si islam si au aratat ca toate acestea pot justifica si succesul tezelor lui Huntington, privit ca un fel de profet dupa atentatele de la 11 septembrie.
De fapt, am fost impresionata de deschiderea spre dialog manifestata de partea araba, in primul rind, dar si de catre unii oameni politici si de cultura din partea noastra, ca sa zic asa. Intoarsa la Bucuresti, am scris o lunga dare de seama asupra colocviului, pe care am publicat-o in „Observator cultural“. Am regasit recent articolul si am inteles de ce am insistat asupra luarilor de pozitie ale unor personalitati precum Philippe Séguin, fostul presedinte al Adunarii Nationale Franceze, Paul Balta, scriitor si jurnalist care reprezenta acolo Forumul European al Culturilor, Hervé Bourges, presedintele Uniunii Internationale a Ziaristilor si a Presei de Limba Franceza, sau filosoful Edgar Morin: erau nume care sunau cunoscut oamenilor cultivati de la noi, pozitiile lor ar fi putut influenta opiniile despre posibilitatile dialogului intre culturi, opinii pe care le stiam cam pesimiste la noi. As putea sa spun multe despre acest colocviu care acum imi trezeste nostalgii, dar ma multumesc sa spicuiesc citeva idei din luarile de cuvint, pentru ca destule lucruri spuse acolo ramin actuale.
Ideea necesitatii cunoasterii reciproce si in domeniul religiilor a fost subliniata de universitarul Mezri Haddad, care pe mine m-a impresionat. Din punctul lui de vedere, dialogul religiilor nu trebuie sa treaca prin moschei si prin biserici, si nici prin asociatii care au scopuri legate de prozelitism, ci prin cunoasterea stiintifica, prin scoala si prin universitate. El observa ca ginditorii crestini au facut eforturi in directia cunoasterii altor religii, dar „exegetii musulmani nu au avut intotdeauna curajul intelectual de a face acelasi lucru in directia crestinismului si iudaismului, doua religii pe care le cunosc prin prisma propriei lor religii, si nu prin ceea ce spun ele insesi“. Merita, cred, sa fie retinuta pentru a medita la ea si in epoca noastra framintata pozitia lui Haddad in ce priveste posibilitatea religiilor de a contribui la stabilirea unei paci trainice in lume: „In pura sa transcendenta, in esenta sa spirituala, religia este, in mod potential, creatoare de pace si purtatoare a valorilor umanismului. Amestecata in imanenta, pervertita de mesianism, asociata nationalismelor, murdarita de politica, ea devine razboinica, periculoasa si inumana“.
Am retinut in mod special aceste vorbe curajoase dintr-o multime care m-au impresionat pentru ca si comunicarea mea a pledat in acelasi sens. Am incercat sa arat ca, daca lumea araba musulmana, cu cultura si religia ei, nu este atit de „abisal necunoscuta“ cum credeau unii dintre cei care au vorbit, acest lucru se datoreaza si acestor „interpreti intre culturi“, cum frumos au fost numiti orientalistii. De citeva secole, acesti specialisti au facut mari servicii cunoasterii lumii arabe si islamice prin editii de mare calitate filologica, prin traduceri, prin lucrari originale. Am aratat in comunicarea mea ca orientalistica romaneasca s-a asezat de la inceput la marea scoala a orientalisticii occidentale, ca am dobindit de la maestrii nostri francezi, englezi si germani nu numai informatii despre lumea araba, ci si lectii de metoda stiintifica, de obiectivitate si rigoare. Am mai spus, printre altele, ca am dori sa vedem acelasi interes, aceeasi dorinta de cunoastere obiectiva si la partenerii nostri arabi.
Mare parte a comunicarilor au fost consacrate problemelor de imagine, mai ales de imagine a lumii arabe in mass-media occidentala, in filme si in literatura.
Poetul sirian Mohieddin Lazikani spunea, de pilda, ca cinematograful occidental ar fi introdus doua imagini stereotipe ale arabului si musulmanului: bogatul badaran si vulgar si teroristul pentru care viata umana nu are nici o valoare.
Ma opresc aici pentru ca vreau sa povestesc o intimplare de la aceasta conferinta internationala, cu neasteptate consecinte pentru mine in anii care vor urma. Poetul pe care l-am pomenit mai sus ne-a invitat, pe mine si pe o profesoara italianca ce se afla la aceasta reuniune arabo-europeana (eram singurele femei de acolo), sa inregistram o discutie televizata privind tematica conferintei. Domnul respectiv, adica poetul sirian pomenit mai sus, a cerut permisiunea de la organizatori sa ne ia, in timpul pauzei de prinz, la micul studio pe care il avea la o distanta considerabila de locul unde se tinea conferinta. Despre el ne-a spus ca isi are domiciliul actual in Marea Britanie si ca are legaturi si cu televiziuni din lumea araba. Discutia s-a purtat cu fiecare in parte, colega mea a vorbit intr-un amestec de araba literara si araba vorbita, iar eu in araba literara, pentru ca alta nu stiam. Nu-mi aduc aminte deloc ce am spus atunci, probabil ca mi s-au cerut impresii despre conferinta si relatari in legatura cu tema interventiei mele.
Uitasem cu totul de aceasta intimplare cind, peste citiva ani, am participat la o conferinta la Beirut. Acolo mi-a spus cineva, pe cind ne aflam la masa, ca m-a vazut la Al Jazeera, ceva in legatura cu o conferinta de la Paris. Pe vremea aceea, numele postului respectiv trezea teama, asa ca n-am pomenit nimic in tara de aceasta informatie. Peste un an sau doi, ma aflam la Damasc, tot pentru un colocviu international privind problemele predarii limbii arabe la straini, cind un profesor de la Damasc mi-a repetat acelasi lucru, adaugind doar ca nu era sigur daca fusese Al Jazeera sau Al Arabiya. Oricum, n-am spus nici acum nimic in tara (daca il exclud pe sotul meu), dar mai tirziu am inceput sa capat curaj sa vorbesc despre prezenta mea la aceasta televiziune, mai ales cind am auzit ca presedintele nostru insusi daduse un interviu la Al Jazeera atunci cind a facut o vizita in Qatar.
In 2007, cind am sarbatorit la Bucuresti cincizeci de ani de studii arabe in Romania, l-am avut ca oaspete pe directorul general al Organizatiei Ligii Arabe pentru Educatie Cultura si Stiinte (ALECSO), Mongi Bousnina. In seara in care Ministerul de Externe a oferit o masa la care a participat invitatul impreuna cu asistenta lui – ambii, personajele-cheie ale conferintei pentru dialogul euro-arab despre care am vorbit mai sus –, am avut curajul sa pomenesc despre presupusa mea prezenta pe Al Jazeera, pe care le-o datoram.
Inca nu se vorbea atunci prea deschis despre acest post, asa ca am profitat de ocazie pentru a da de stire celor interesati in ce conditii m-am trezit eu la Al Jazeera si pentru a mi se confirma, de la cel mai inalt nivel posibil atunci, relatarea in legatura cu conditiile in care m-am aflat eu in studioul respectiv.
AUTOAREA
Nadia Anghelescu (n. 27 aprilie 1941, Hartagani, jud. Hunedoara). Termina liceul la Carei si Facultatea de Filologie (araba-romana) la Universitatea din Bucuresti (1962). Doctor in filologie (1971) cu o teza de lingvistica. De la terminarea studiilor pina la pensionare a fost cadru didactic al Facultatii de Filologie (apoi de Limbi Straine) a Universitatii din Bucuresti: profesor (1991), sef al Catedrei de Limbi Orientale (1977-1994), director al Centrului de Studii Arabe al Universitatii (1994-2009). A predat cursuri de antropologie lingvistica araba la Institutul Pontifical de Studii Arabe si Islamologie de la Roma (1991), la Collège de France din Paris (1992), la Ecole Normale Supérieure din Paris-Fontenay-aux-Roses (1999) si la Université Lyon III „Jean Moulin“ (2001-2002). A publicat noua volume, intre care Limbaj si cultura in civilizatia araba (1986; tradus in Italia – Silvio Zamorani, Torino, 1993 – si Franta – L’Harmattan, Paris, 1995, reeditat in 1999 si 2002), Orientalistica si dialogul culturilor (in araba, Sharjah, 1999) si Identitatea araba. Limba, istorie, cultura (Polirom, 2009).
CARTEA
Nascuta din dorinta initiala de recuperare a istoriei propriei familii si de consemnare a istoriei personale, cartea Nadiei Anghelescu, fondatoare a scolii romanesti de arabistica, imbina forma jurnalului cu cea a memoriilor. Evocarea bucuriilor si suferintelor unei vieti se impleteste astfel cu cea a unei activitati si a unei cariere universitare bogate in impliniri. Pe masura depanarii amintirilor, autoarea evoca totodata mari profesori carora lingvistica romaneasca le datoreaza faima de care se bucura in lume, inceputurile studiilor arabe in Romania si perioada lor de inflorire, invatatii arabi si arabistii de seama pe care a avut sansa sa-i cunoasca.
…Citind, la inceput, secvente mici, ma luase teama ca se deruleaza excesiv copilaria. Eram pe la pag. 50 si tot asteptam contactele cu lumea universitara, cu specialistii arabi din alte tari etc., astfel incit ma intrebam daca nu cumva totul va fi descentrat.
Ei bine, nu : e foarte bine asigurat echilibrul intre copilarie, tineretze si maturitate, intre cele afective, conjugale, domestice si cele profesionale, intre autoreflectie si reportajul academic, intre seriozitatea ultra-aplicata si ironia rece, subtila, uneori casanta.
Totul e de-o plinatate captivanta pentru orice fire (si asteptare) cititoare, mai ales ca lumea arabisticii romanesti e hat departe de atentia mediilor noastre. Cel putin in ce ma priveste, exact asta astept de 20 de ani de la specialistii nostri : naratziuni despre colocviile, congresele, simpozioanele internationale…
…aici este o mina de informatii cit se poate de noua, pitoreasca si instructiva din varii puncte de vedere. Abia astept sa vad cum va fi comentata de cei din apropiere. Si s-o comentez eu insumi, desigur.
Al doilea cistig este vocea narativa. Aici, evident ca luciditatea, tonul ponderat, raceala evaluarilor, masura omniguvernatoare a privirii ce deseneaza perspectiva si a rostirii care-o ceremonializeaza, pe scurt : ardelenismul autoarei (cuplat cu temperamentul flegmatic, natura doctorala si vocatzia catedrei) – compun o armatura pe deplin adecvata intentziilor auctoriale (…)”.
Autor cu ochi rece si mina sigura.
Dan C. Mihailescu
(Scrisoare catre Mircea Anghelescu)