Imi amintesc una dintre scenele care m-au marcat in copilarie, careia insa nu-i pot identifica paternitatea. S-ar putea sa fie un roman de Jules Verne, in care caz as opta intre Copiii capitanului Grant si Capitan la cincisprezece ani : prinsi intr-o furtuna teribila, marinarii unei baleniere varsa in apa continutul tuturor butoaielor cu ulei pe care le aveau (ulei, grasime, spermantet, whatever). Imediat, apele se linistesc in jurul corabiei, care strabate in continuare oceanul, inconjurata parca de o insula de calm, in mijlocul iadului dezlantuit. Ei, acea pelicula de ulei, care tine in friu marasmul natural al apelor, reflectind, in acelasi timp, norii, nivelul superior al urgiei, cam asa mi se pare mie ca e poezia lui v. leac. O poezie care stie sa controleze orice derapaj liricoid, care e narativa si aparent plata pina in clipa in care dezvaluie un intreg esafodaj ascuns cu virtuozitate, o poezie livresca la modul neostentativ si autenticista la modul neasumat, o poezie care stie sa devina lirica luindu-si ca punct de pornire cele mai ne-poetice pretexte (aici, despre vocabularul si temele nepoetice, discutia e lunga, de la Baudelaire la Calinescu, de la Fundoianu la Botta, cu al sau ciine Zed).
Memoria – una dintre constante
In fine, o poezie care si-a pastrat originalitatea de-a lungul a opt ani de publicare si care stie sa ramina originala chiar atunci cind da replici vag pastisatoare (usor de recunoscut in volum datorita dedicatiilor). Placa tectonica pe care stau asezate toate artificiile ludice ale lui v. leac, toate razboaiele pe care le poarta cu propria imaginatie nu este, insa, altceva decit o melancolie purtata cu aer de martir si chiar ironizata/ molestata intr-unul dintre poeme. Va trebui sa-mi mentin insa punctul de vedere, oricit de pornit ar fi poetul impotriva atrabilei: v. leac e un mare melancolic, asa cum poezia sa se inscrie perfect in traditia manierista a discursului poetic. As putea sa trec si la demonstratie, nu-i asa? OK: in primul rind, oricit de ample ar fi scenele imaginare, plasate intr-un prezent al discursului, oricite masti ar schimba leac in cadrul aceluiasi poem, un lucru ramine constant: memoria.
Vocile din volumul de fata ar putea umple o sala de teatru
Este o permanenta pendulare prezent/trecut in aceste poeme, mult mai apasata, mai accentuata decit in volumele anterioare. Iar alunecarea aceasta in amintire nu apartine unei anumite voci, ci tuturor celor puse in scena de materia poetica: „Ma uit la poza trupei preferate, la avionul cu care s-au/ prabusit; am mina lasata pe masa, ascult muzica/ lor. Telefonul traficantului ma tine blocat aici./ Sint sigur ca o parte din voi ma intelegeti.// Astept si-mi amintesc de vremea cind in/ spatele casei imi faceam temele din spatele casei/ (stafeta trecind rapid din mina-n mina)./ Obsedat de imaginile din reviste ca orice adolescent/ rasfatat, ca orice pizdalau mamos tratat cu invidie si/ admiratie. Ne cunoastem numai din poze, ne identificam/ acolo cu performantele unor tipi platiti pentru asta.// Ce doriti? E barmana cu voce sparta, cu/ privirea care trece prin tine, vorbeste de meciul de box;/ desface berea pune pe pult farfurioara cu patratele din/ urechi de porc. Unul intreaba de asistenta medicala/ aruncata din tren. Rasfoiesc ziarul de scandal si-l vad pe/ traficant. Platesc si ies.// Acela care stie ce simti atunci cind iti vezi dealerul/ in ziar, ma intelege. Aud cum trece nunta, cum se/ indeparteaza claxonind. Sint in bucatarie la etajul 8.// Nu mai sar in fata masinilor, nu mai fac pe nebunul,/ maninc fasole verde. Sint blocat aici./ Pe geam urmaresc scena: «Vreau sa fac pipi»./ Si el ii arata cu degetul: «Du-te acolo in spate,/ nu-i nimeni acolo». «Ma vede iarba, tati.»/ Desprind imagini. Ce vad e tot ce poti vedea.“
Am citat intregul poem pentru ca ilustreaza perfect alunecarea in memorie, revenirea, apoi declansarea unui mecanism atroce de autodefinire. Nimic mai grav si mai stupid decit catalogarea poeziei lui v. leac drept usoara, minora si alte afirmatii ignare de genul acesta. Daca am avea rabdare sa decupam toate personajele si vocile din volumul de fata, s-ar putea umple o sala de teatru, iar dialogurile purtate de ele ar da nastere (ceea ce se si intimpla) unei opere baroce.
O tensiune eliberata printr-un exercitiu dramatic
De altfel, caracterul dramatic al volumului de fata este si cel care-l detaseaza de precedentele (ma rog, este pregatit, intr-un fel, de Toti sint ingrijorati): pe de o parte, poezia este suprafata lucioasa a acelei grasimi care tine valurile in friu si reflecta norii furtunii, o suprafata rece, care se rezuma la a reda, pe de alta parte, poezia nu pierde niciodata contactul cu materia oceanica, cu profunzimile memoriei. Din acest conflict ia nastere tensiunea care percuteaza in intregul volum. Iar tensiunea nu poate fi eliberata decit printr-un exercitiu dramatic. De aici, pluralitatea vocilor, a mastilor actante. Cel mai interesant de urmarit a fost, pentru mine, comunicarea dintre acesti actanti ai memoriei (figuri aduse la lumina din trecut) cu cei ai asa-zisului prezent (imaginar sau pur si simplu decupat din realitate – dat fiind ca decupajul este anterior scrierii, actantii devin, si ei, imaginari, ba mai mult, prezente extrase din memorie). Caracterul grav al poemelor este dat tocmai de prezenta acestei genuni aflate sub pelicula reflectanta, pustiul din care regizorul extrage personajele memoriei sau ale falsei memorii.
Si, nu in ultimul rind, oricit de amuzant ar putea parea: ciinele. Animal-emblema al melancoliei, care-si baga coada prin majoritatea poemelor lui v. leac, ba chiar primeste un intreg ciclu in volum. De la companionul lui Charles d’Orléans, printul melancolic care mergea peste tot insotit de ciine, la ciinele ghemuit din Melancolia I a lui Dürer, animalul-totem al lui v. leac sta sub semnul lui Saturn.
Unchiul este incintat confirma ceea ce am mai spus: v. leac este unul dintre cei mai originali poeti contemporani si cel mai constant in aceasta originalitate.
v. leac, unchiul este incintat, Editura Charmides, 2013