Sumarizat in doar citeva cuvinte, Copiii arborelui… este romanul unei mari deziluzii care se intinde pe o perioada de treizeci de ani, formind un arc peste doua generatii, a tinerilor iranieni din anii ’80 si a copiilor lor, din prezent. Inlaturarea de la putere a Sahului Reza Pahlavi in 1979, sustinuta masiv de intreaga populatie, nu doar de adeptii unei reintoarceri la valorile traditionale, in special religioase, ale Iranului, nu a facut decit sa schimbe un monarh corupt cu un lider religios despotic. Revolutia Islamica instaura un regim dictatorial bazat pe represiune, intimidare, control si o inasprire tot mai accentuata a conditiilor de viata, in numai citiva ani Iranul ajungind sa semene izbitor cu… Romania ceausista in care oamenii traiau terorizati si se hraneau, rationalizat, de pe cartele: „In fata alimentarelor cu rafturi goale, in preajma brutariilor, aprozarelor, se formau cozi lungi. Pe masura ce copanele si pieptul de pui dispareau din galantare, erau inlocuite de capete si gheare. Se cumparau oase de vita cind pretul carnii ajunsese atit de mare, ca nu si-o mai permitea nimeni. In fiecare dulap din bucatarie erau cartele pentru zahar, ulei, orez, oua“. Nu este o descriere a Bucurestiului comunist, ci un crimpei din viata Teheranului anilor ’80. Perfect intersanjabile insa, din punctul acesta de vedere.
In umbra unui regim despotic
Actiunea romanului incepe in 1983, cind, aflata deja in inchisoare, o tinara iranianca pe nume Azar da nastere unei fetite. De cind a fost inchisa (pentru ca impartea manifeste impotriva regimului) nu mai stie nimic de sotul ei, Ismael, si el arestat. Altfel spus, nu stie daca, in momentul in care va naste, copilul va mai avea tata. In pofida sau tocmai din cauza sarcinii, Azar continua sa fie periodic anchetata (ultima ancheta cu citeva ore inainte de inceperea travaliului), pentru ca imediat dupa ce naste sa fie retrimisa, cu tot cu copil, in celula igrasioasa pe care o imparte cu alte treizeci de condamnate. Dar sa poata fi alaturi de copilul ei, chiar si intr-o temnita insalubra, este tot ceea ce Azar isi doreste in acele momente, adevarata drama incepind din clipa in care fetita i se ia pentru a fi data in grija bunicilor, mama raminind de una singura pentru a-si ispasi pedeapsa. Este o situatie aproape tipica, am putea spune, care se aplica multor familii tinere de iranieni din acea perioada, si anume ca parintii sa inceapa sa-si cunoasca copiii, si invers, la trei, patru, cinci ani de la nasterea acestora din urma.
Spre norocul Nedei, fetita nascuta in inchisoare, dar si al mamei ei, Ismael scapa de epurarile initiate de ayatollahul Khomeini si puse in practica de Garzile Revolutionare pe care le conduce. Nu insa si fratele sau, Behrouz, si el tata, care va sfirsi, impreuna cu alti aproximativ 5.000 de iranieni, intr-una din multele gropi comune ramase pina in ziua de azi nemarcate. In realitate, soarta aceasta a avut-o unchiul autoarei, portretizat in roman de un alt personaj pe nume Amir.
Oamenii nu mai cred orbeste, nu se mai amagesc cu apa rece
Copiii arborelui…penduleaza, pe de o parte, intre descrierea vietii personajelor din inchisoare si a celor ramase „in libertate“ (diferentele nu sint mari, asa cum o si spune unul dintre protagonisti, „dincolo de zidurile inchisorii era la fel ca inauntru. Toata lumea isi purta teama ca pe un lant. O duceau cu ei pe strazi, in umbra bine cunoscuta a muntilor tristi si mareti. Cum o purtau cu ei peste tot, nimeni nu mai vorbea despre ea. Frica devenise tangibila, de nerostit, dominindu-i invizibila si atotputernica“), iar pe de alta parte, intre atmosfera din Teheranul anilor ’80 si cel al anilor 2009-2011, cind oamenii ies din nou in strada (cu sutele de mii) si din nou sint batuti si aruncati in puscarie, chiar daca nu in acelasi numar ca pe vremea lui Khomeini. Copiii care erau mici in anii ’80 au crescut acum, au aproximativ virsta parintilor lor cind au iesit sa demonstreze pentru prima oara. Inocenta de atunci a acestora, naivitatea ca vor transforma tara intr-una dupa chipul si asemanarea lor s-au diminuat, aproape ca nu mai exista. O parte dintre acesti tineri au si plecat din Iran, unii, dezamagiti, ingroziti, au hotarit chiar sa nu se mai intoarca aici niciodata. Totusi sint suficienti care n-au facut-o si nici nu intentioneaza s-o faca. Nu mai cred orbeste, nu se mai amagesc cu apa rece. Sint niste cinici, dar niste cinici cu vointa. Acum isi cunosc dusmanul. Stiu cu cine au de-a face. Si mai presus de toate, nu le mai este frica. „Generatia noastra nu a iesit cum au vrut ei, spalarea pe creier nu a functionat“, spune cu satisfactie unul dintre personaje. De data asta, este rindul celor de la putere sa le fie frica. Sfirsitul terorii este aproape, poate nu va veni imediat, dar nici mult nu mai are.
Sumbru, violent, socant chiar pe alocuri, insa in aceeasi masura debordind de iubire si nostalgie pentru oameni si locuri aparte (pina la urma, iubirea e mai puternica decit frica si ura la un loc), romanul lui Sahar Delijani convinge de la prima pina la ultima pagina, e viu, autentic, revoltat si face din autoarea lui un nume de care cu siguranta vom mai auzi.
Sahar Delijani, Copiii arborelui de jacaranda, traducere de Miruna Voiculescu, „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2012
Galerie foto
