Mult mai direct, constient de importanta spatiului gol din materia poetica, menit sa creeze paritate cu vidul pe care poezia trebuie sa-l cartografieze, Emanuel Guralivu a devenit un poet al tacerii, al ploii, al mortii nerostite. Poezia lui pune in pagina o schema in care trebuie unite punctele pentru a desena in final conturul lucrurilor de nerostit. O relatie tensionata interior-exterior, mediata de pelicule artificiale (geamul unui tramvai, mereu 41, plexiglasul unui refugiu pietonal) sau naturale (omniprezenta ploaie, lacrimile retinute), este scheletul pe care se asaza carnea acestei poezii.
Despre lupta freudiana a Eroului cu imaginea simbolica a Tatalui
De cele mai multe ori versul este scurt, decupat, transat, amputat cu buna stiinta, pentru a construi, iarasi, puntea dintre materialitatea cuvintului si absenta omniprezenta a Tatalui, cel fata de care se raporteaza integral poetul. E o relatie de orgoliu, de duiosie reprimata, un doliu purtat cu demnitate, o mantie neagra aruncata pe trupul acestor versuri: „o rezistenta, timp de o clipa, in fata/ confuziei din jur spunea Robert Frost/ despre poezie. si tu inchizind ochii ai inceput/ sa vezi reconstituirea crimei: cana ta cu cafea// dind la o parte cana tatalui din locul lui preferat/ (in coltul din dreapta al biroului din sufragerie). si/ miscarea exacta ca-ntr-o ceremonie a ceaiului/ nu te surprinde. apoi// chiar inainte sa se intunece te asezi la fereastra./ un lautar betiv si acordeonul sau iti atrag atentia./ un pinocchio dezarticulat vorbindu-si siesi intr-un// dans al impacarii, si ca o brusca aprindere/ a unui bec cintecul acordeonului te trezeste si/ in acelasi timp te pierde departe de locul tau preferat/ abia cucerit“ (locul preferat:).
Trec peste acel vorbindu-si siesi care aproape reuseste sa distruga intregul poem. In absenta lui, insa, cred ca sint niste versuri minunate, care descriu lupta aceea freudiana a Eroului cu imaginea simbolica a Tatalui: necesitate invelita in nostalgie, disparitia Legii, a Cuvintului patern, in lipsa caruia se naruie Ordinea si se ajunge la acea confuzie rostita de Frost, pe care Guralivu o asaza pe post de incipit. Alegorizarea crimei (cana uzurpatoare a fiului), superb rostuita ca o ceremonie a ceaiului, apoi injectia de real, intrarea in planul carnavalesc al vietii, unde lucrurile sint rasturnate, iar schimbarea legiferata de aparitia acordeonistului. Realitatea aduce cu sine revelatia faptului ca acea crima primordiala e lipsita de sens in ordinea generala.
O aparenta impasibilitate in fata realului
Al doilea ciclu al volumului (tatal ascuns) aduce cu sine o si mai acuta sobrietate a versului, o intensitate si o maturitate elegiace cu adevarat ireprosabile. Emanuel Guralivu nu se fereste (si structura esentializata a poemelor il fereste de a cadea in derizoriu) de meditatie, nu ocoleste elegia pursinge, iar rezultatul este un ciclu poetic extrem de puternic si, ei bine, de autentic: „tatal ascuns pe dinauntrul nostru/ ca o retea de sirma ghimpata/ stravezie si blinda tatal ascuns/ pe dinauntrul nostru doarme// cind se va trezi ochii lui se vor/ aprinde sfisiindu-ne carnea/ inconjurindu-ne cu o lumina aspra/ pe fruntea lui vom sta ca sudoarea// dinaintea mortii“.
Sint versuri ritmate (un ritm biblic, aspru, veterotestamentar), aici forma face pereche perfecta cu vidul exprimat, cu angoasa, dar si cu asteptarea tensionata (o tensiune inchisa) a mortii. Sint versuri comparabile ca intentie si forma cu poeme ale celor trei poeti din triada mortii (vorba lui Bolano), Ungaretti, Montale, Quasimodo. Ce-l distanteaza insa, in acest ciclu, este aparenta impasibilitate in fata realului. Intregul pachet de date ale vietii a fost ingurgitat si interiorizat, asimilat pina la indistinctie. Daca in primul ciclu al volumului (care da si titlul acestuia) exista o negociere exterior-interior, mediata de epiderma poetica, acum totul a devenit interior-concentric. Relatiile de interiorizare graduala sint cele dintre Eu si Tata. Meciul de box este acum fara spectatori.
Inapoi la dialogul interior-exterior
Lucru care se schimba in al treilea ciclu al volumului, ora de iarna, deschis de un poem pur senzorial: „ea a adormit/ sub noi linia ferata/ susura/ intre sibiu si/ brasov/ salcimul salbatic din/ cirta imi/ inlocuieste singele/ soarele/ sfiriie sub/ pleoape“. De fapt, coordonatele ciclului ar fi cam acestea: senzorialul explorat cu minutie de entomolog si cadrarea cinematografica a exteriorului. Revine, asadar, la dialogul interior-exterior, caruia unui poet ii este aproape imposibil sa-i reziste. Reapar si stingaciile, versuri care ar putea figura in slagare de anii ’80 („cine esti tu?/ cine sint eu? de parca intrebarile/ s-ar putea iubi pentru un raspuns/ luminos“), dar si exercitii de ekphrasis cinematografic extrem de reusite: „zapada se topeste./ pumnii unui boxer/ lovesc aerul.// nu stiu cit o sa mai dureze./ nu stiu cit o sa mai pot/ scrie fara sa respir./ nu stiu cit o sa mai pot sta/ pe malul acesta privindu-te.// iti strig de aici ca zapada se topeste./ ca pumnii unui boxer lovesc aerul.// de pe celalalt mal tu incerci/ sa nu mai folosesti cuvintele“ (pasul suspendat al berzei: dupa un film de Theo Angelopoulos).
Negociere intre memorie si drumul zilnic printre umbrele realului
Un alt ciclu aproape perfect (si foarte frumos, as adauga, spre exasperarea unora) este cel intitulat (tarkovski), alcatuit din cinci poeme ale mortii, ale instantelor decupate din realitate si apoi imbracate in lintoliu, poeme ale observatiei si amintirii, invaluite in aroma cafelei si in murmurul interior, de nedeslusit, al nostalgiei. Dau ca exemplu sufletul muzical al tatei:, antologic (dupa mine, dar ce stiu eu?): „cafeaua e inca fierbinte. aroma ei se izbeste/ de lucruri cautind. e ceva cu dimineata asta./ ies pe balcon. inauntru se aude tot mai clar/ o muzica uitata. Respir si nu ajunge. Unde e/ muntele? inauntru cafeaua e inca fierbinte./ aroma ei si singele meu susotesc. e ceva cu/ dimineata asta. Apoi caldura miinilor tale/ asezindu-mi-se pe umeri si vocea ta racorindu-ma:/ nu-i nimic cu dimineata asta, s-a trezit in tine/ sufletul muzical al tatalui tau. cafeaua e inca/ fierbinte. aroma ei si singele meu susotesc“.
Ultimul ciclu (celalalt caiet) vine sa inchida cercul si readuce in aer negocierea aceea dintre memorie si drumul zilnic printre umbrele realului, Odiseea tramvaiului 41, in fine, epiderma care inveleste centrul dur al volumului. Cred ca epiderma este si cea mai slaba parte a acestui volum, dar nu vreau sa inchei in nota respectiva. Un boxer cu pumnii fragili este al doilea volum al unui poet autentic, cult, care-si scrie versurile cu luciditatea pe care numai abordarea lor existentiala ti-o poate da.
Emanuel Guralivu, Un boxer cu pumnii fragili, Editura Charmides, 2013
Galerie foto
