Cum se intimpla ca sezonul curent sa fie parca mai rodnic muzical decit altele, titlurile ramase pe dinafara comentariului saptaminal intra in bagajul pregatit pentru excursii. Presupun ca fiecare avem un player de mp3-uri in telefonul mobil, asa ca n-ar trebui sa fie o problema incarcarea listei urmatoare, varianta minimala.
Black Sabbath – 13. Nu-i nevoie sa vi-l recomand, nu? Probabil unul dintre cele mai bune discuri ale grupului care a „inventat“ heavy-metalul, mult peste nivelul trupelor mai tinere ce trudesc in topitoriile si atelierele industriei de profil, azi mai putin prezenta pe batrinul continent.
Blackmore’s Night – Dancer and the Moon. Ce pot sa adaug la ceea ce stiti despre muzica reusita in familia celui mai nedreptatit (de critica snoaba) dintre chitaristii perioadei clasice a rockului britanic? Nimic prea mult. Ritchie si Candice, si curtea lor de menestreli, aduc la suprafata vesela Anglie de odinioara chiar si cind apeleaza la compozitii „moderne“ arhicunoscute, cum e Lady in Black. In fond, si Ken Hensley, autorul hitului consacrat de Uriah Heep, este un scotocitor melodic prin ungherele Britaniei.
Bill Frisell – Big Sur. Jazz? Prea putin zis. Frisell (care va cinta curind si pentru dependentii din Garina) nu se limiteaza la schemele cu care ne-au obisnuit muzicienii genului, ci ocoleste prin zonele umbrite ale domeniului sonor, si de fiecare data pare ca ajunge in alta parte. Mergeti cu el, n-o sa va pacaleasca! Iar daca vi se pare ca evita infruntarea directa, e din cauza ca Frisell isi lasa partenerii sa ia fata. Aici, beneficiara e violonista Jenny Scheinman.
John Scofield – Uberjam Deux. Al doilea disc in care Scofield, impreuna cu Avi Bortnick si-un grup de vechi prieteni, exploreaza posibilitatile de exprimare libera prin sunetul chitarei electrice bine temperate, un fluviu de munte fara prea multe virtejuri in care sa fii prins nepregatit, dar cu nenumarate jocuri funky, in stilul Scofield, de mult consacrat.
Rob Zombie – Venomous Rat Regeneration Vendor. Mi-e greu sa va recomand acest album, parca facut la ambitie de gasca (lui) Zombie. Dar daca aveti chef de-o repriza de zbintuiala, de-o petrecere in ploaie si noroaie, de-o seara in care sa experimentati groaza ca element distractiv, asta e titlul necesar. Nu e nevoie sa va mai dovediti curajul altfel, daca rezistati vacarmului perfect muzical!
Iggy & The Stooges – Ready to Die. Daca tot ne-am pus pe „disctractii“ dementiale, nimic nu se potriveste mai bine ca noul explozibil pregatit de cei despre care s-a spus ca vandalizeaza locuri si comunitati, facind din asta un soi de sarbatoare. Exagerari, desigur. Tipii, in frunte cu Iggy, isi exprima doar bucuria de-a trai, mai cu seama acum, cind se apropie de… Vedeti titlul!
Amon Amarth – Deceiver of the Gods; Tiamat – The Scarred People. De ce-mi place metalul scandinav, indeobste cel suedez? Neindoielnic, popoarele din partea aceea de Europa au descoperit chestii esentiale pentru natura umana. Rockerii nu se pot detasa de specificul locului, oricit ar rupe instrumentele prin care se exprima. Dar nu le rup, le perfectioneaza.
Sigur Rós – Kveikur. Rock islandez pentru cei putini care ajung in tara de vis a fotografilor de peisaj…