– Fragment –
1
Erau in oras doi muti si intotdeauna ii vedeai impreuna. In fiecare dimineata ieseau devreme din casa in care locuiau si, brat la brat, porneau de-a lungul strazii la lucru. Cei doi prieteni erau foarte deosebiti unul de altul. Cel care conducea intotdeauna era un grec obez si somnolent. Vara aparea purtind un tricou galben sau verde, virit neglijent in pantaloni in partea din fata si atirnind sleampat la spate. Cind era mai rece, purta pe deasupra un pulover gri labartat. Avea o fata rotunda si unsuroasa, cu pleoape pe jumatate inchise si buze ce se arcuiau intr-un zimbet blajin, stupid. Celalalt mut era inalt. Ochii lui aveau o expresie vioaie, inteligenta. Era intotdeauna imaculat si imbracat foarte sobru.
In fiecare dimineata, cei doi prieteni mergeau tacuti impreuna pina cind intrau pe strada mare a orasului. Apoi, cind ajungeau la o anumita pravalie de fructe si dulciuri, se opreau un moment pe trotuar. Grecul, Spiros Antonapoulos, lucra pentru varul sau, proprietarul acestei pravalii de fructe. Treaba lui era sa faca bomboane si dulciuri, sa scoata fructele din lazi si sa intretina curatenia. Mutul cel slab, John Singer, aproape intotdeauna isi punea mina pe bratul prietenului sau si-l privea o clipa in ochi inainte de-a se desparti de el. Apoi, dupa acest ramas-bun, Singer traversa strada si mergea mai departe singur, pina la magazinul de bijuterii unde lucra ca gravor in argintarie de masa.
La sfirsitul dupa-amiezii, prietenii se intilneau din nou. Singer se intorcea la pravalia de fructe si astepta pina cind Antonapoulos era gata sa plece. Uneori grecul despacheta lenevos o lada de piersici sau pepeni galbeni ori se uita la vreo revista umoristica in bucataria din spatele pravaliei, unde prepara bomboanele. Inainte de plecare, Antonapoulos desfacea intotdeauna un sac de hirtie pe care in timpul zilei il tinea ascuns pe unul dintre rafturile din bucatarie. Inauntru erau adunate diverse resturi de mincare pe care izbutise sa le stringa – un fruct, mostre de bomboane sau un capat de lebarvurst. De obicei, inainte de-a pleca, Antonapoulos se apropia cu precautie de lada frigorifica acoperita cu sticla, aflata in partea din fata a pravaliei, in care erau tinute carnurile si brinzeturile, impingea usor, facind-o sa lunece, usa din spate a lazii si mina lui grasa bijbiia cu gingasie dupa vreo delicatesa la care rivnise. Uneori, varul lui, caruia ii apartinea pravalia, nu-l vedea. Dar, daca il observa, se holba la el cu un soi de avertisment intiparit pe chipul palid, crispat. Intristat, Antonapoulos muta bucatica dintr-un colt al lazii in altul. In timpul acesta, Singer statea foarte drept, cu miinile in buzunare, si se uita in alta parte. Nu-i placea sa asiste la aceasta mica scena dintre cei doi greci. Caci, in afara de bautura si de o anumita placere secreta in stricta intimitate, lui Antonapoulos ii placea sa manince mai mult decit orice altceva pe lume.
Pe inserat, cei doi muti mergeau incetisor impreuna spre casa. Acasa, Singer ii vorbea intotdeauna lui Antonapoulos. Miinile lui conturau cuvintele intr-o rapida suita de semne. Chipul i se inflacara, iar ochii cenusii-verzui scaparau iluminati. Cu miinile lui subtiri, puternice, ii povestea lui Antonapoulos tot ce se intimplase in timpul zilei.
Antonapoulos sedea rezemindu-se lenes de spatar si se uita la Singer. Rareori se intimpla sa-si miste si el miinile ca sa vorbeasca ceva – si atunci doar ca sa spuna ca vrea sa manince sau sa se culce sau sa bea. Aceste trei lucruri le spunea intotdeauna prin aceleasi semne vagi, stingace. Cind se innopta, daca nu era prea beat, ingenunchea dinaintea patului sau si se ruga un timp. Miinile lui rotofeie schitau cuvintele „Sfinte Isuse“ sau „Doamne“ sau „Preaiubita Marie“. Acestea erau singurele cuvinte pe care le spunea vreodata Antonapoulos. Singer n-a stiut niciodata exact cit anume intelegea prietenul lui din toate lucrurile pe care i le spunea. Dar asta nu avea nici o importanta. Imparteau catul de sus al unei casute aflate in apropierea zonei comerciale a orasului. Aveau doua incaperi. Pe soba cu petrol din bucatarie, Antonapoulos gatea toate mesele lor. Inauntru erau citeva scaune simple de bucatarie, cu spatarul drept, pentru Singer si o canapea cu tapiserie bine indesata pentru Antonapoulos. Dormitorul era mobilat in principal cu un pat mare, dublu, acoperit cu o pilota pentru grecul cel gras si un prici ingust de fier pentru Singer.
Cina dura intotdeauna mult, deoarece lui Antonapoulos ii placea sa manince si mesteca foarte incet. Dupa ce ispraveau de mincat, grecul cel gras se rezema de spatarul canapelei si, incetisor, isi trecea limba peste fiecare dinte, fie dintr-o anumita delicatete, fie pentru ca nu voia sa piarda savoarea mincarii – in timp ce Singer spala vasele.
Uneori, seara, mutii jucau sah. Lui Singer intotdeauna ii placuse teribil acest joc si, cu multi ani inainte, incercase sa-l invete si pe Antonapoulos. La inceput, pe prietenul sau nu parea sa-l intereseze ratiunea de-a muta diversele piese incolo si-ncoace pe tabla. Apoi, Singer a inceput sa tina sub masa o sticla cu ceva bun, pe care o scotea dupa fiecare lectie. Grecul n-a ajuns niciodata sa inteleaga imprevizibilele miscari ale cailor si impetuoasa mobilitate a reginelor, dar a invatat sa faca unele mutari de deschidere. Prefera piesele albe si nu accepta sa joace daca i se dadeau cele negre. Dupa primele mutari, Singer continua jocul de unul singur, in timp ce prietenul lui privea picotind. Daca Singer dadea atacuri stralucite asupra propriilor piese, astfel incit la sfirsit regele negru era doborit, Antonapoulos era intotdeauna mindru si incintat.
Cei doi muti nu aveau alti prieteni si, in afara orelor cind lucrau, erau intotdeauna singuri. Fiecare zi era absolut la fel cu oricare alta, fiindca erau atit de singuri, incit nimic nu-i facea vreodata sa se abata de la cursul lor firesc. O data pe saptamina se duceau la biblioteca, pentru ca Singer sa imprumute o carte politista, iar vinerea seara mergeau sa vada un film. Apoi, in ziua de leafa, se duceau intotdeauna la un atelier fotografic de zece centi poza, aflat deasupra magazinului Army and Navy, pentru ca Antonapoulos sa-si faca o fotografie. Acestea erau singurele locuri pe care le frecventau in mod obisnuit. Erau multe parti ale orasului pe care nici macar nu le vazusera vreodata.
Orasul se afla chiar in inima Sudului. Verile erau lungi, iar lunile de iarna reci erau foarte rare. Aproape intotdeauna cerul era de un albastru stralucitor, sticlos, iar soarele dogorea cu o lumina devastatoare. Veneau apoi ploile usoare, racoroase, de noiembrie si, eventual, mai tirziu urmau inghetul si citeva scurte luni de frig. Iernile erau schimbatoare, insa verile erau intotdeauna arzator de fierbinti. Era un oras destul de mare. Pe strada principala erau citeva blocuri cu magazine, de doua sau trei etaje, precum si nenumarate birouri. Dar cele mai mari cladiri din oras erau fabricile, unde lucra un mare procent din populatie. Aceste filaturi de bumbac erau uriase si prospere, dar majoritatea muncitorilor din oras erau foarte saraci. Adesea, pe fetele celor care treceau de-a lungul strazilor era intiparita disperarea foamei si a singuratatii.
Cei doi muti, insa, nu se simteau deloc insingurati. Acasa la ei erau multumiti sa manince si sa bea, iar Singer ii vorbea prietenului sau, prin gesturi vivace, despre tot ce-i trecea prin minte. Si anii se scursera in felul acesta tihnit pina cind Singer ajunse la virsta de treizeci si doi de ani si se afla in oras, cu Antonapoulos, de mai bine de zece ani.
Apoi, intr-o buna zi, grecul se imbolnavi. Sedea in pat, cu miinile pe burta lui de obez, si lacrimi mari, uleioase i se prelingeau pe obraji. Singer se duse sa vorbeasca cu varul prietenului sau, caruia ii apartinea pravalia de fructe, si de asemenea aranja sa-si ia concediu la propriul loc de munca. Medicul il puse pe Antonapoulos la regim si spuse ca nu mai are voie sa bea vin. Singer il sili cu severitate sa urmeze prescriptiile medicului. Sedea toata ziua linga patul prietenului sau si facea tot ce putea pentru ca timpul sa treaca repede, dar Antonapoulos il privea doar minios cu coada ochiului si nu se lasa inveselit.
Grecul era foarte irascibil si gasea intruna cusururi la sucurile de fructe si mincarea pe care i-o pregatea Singer. Ii cerea mereu prietenului sau sa-l ajute sa se dea jos din pat ca sa se roage. Cind ingenunchea, fesele enorme ii atirnau peste labele picioarelor micute si durdulii. Isi misca neindeminatic miinile pentru a spune „Preaiubita Marie“ si apoi isi apuca cruciulita de alama legata la git cu un snur murdar. Din ochii sai mari, inalta spre tavan o privire plina de teama, dupa care raminea foarte posac si nu-i mai ingaduia prietenului sau sa-i vorbeasca.
Singer era rabdator si facea tot ce-i statea in putinta. Picta mici tablouri si odata schita portretul prietenului sau pentru a-l amuza. Portretul il jigni pe grecul cel gras si refuza sa se impace pina cind Singer nu ii desena o fata foarte tinara si frumoasa, ii colora parul in galben-deschis si ochii cu albastru de China. Si chiar si atunci incerca sa nu-si arate multumirea.
Singer il ingriji pe prietenul sau cu atita atentie, incit dupa o saptamina Antonapoulos se intoarse la lucru. Dar, din momentul acela, in modul lor de viata surveni o modificare. Pentru cei doi prieteni incepura sa apara necazurile.
Antonapoulos nu mai era bolnav, insa in el se petrecuse o schimbare. Era irascibil si nu se mai arata multumit sa-si petreaca serile in liniste, acasa la ei. Cind dorea cu orice chip sa iasa, Singer il urma mergind in spatele lui. Antonapoulos intra in vreun restaurant si, in timp ce sedeau la masa, strecura pe furis in buzunar bucati de zahar sau pipernita sau tacimuri de argint. Singer platea intotdeauna pentru ce lua, asa incit nu aveau neplaceri. Acasa il certa pe Antonapoulos, dar grecul se uita doar la el cu un zimbet blajin.
Lunile treceau si aceste obiceiuri ale lui Antonapoulos se inrautatira. Intr-o zi, la amiaza, iesi calm din pravalia de fructe a varului sau, traversa strada si urina in public, pe peretele cladirii in care isi avea sediul First National Bank. Uneori, se intilnea pe trotuar cu oameni si, daca fetele lor nu-i placeau, se ciocnea de ei si-i imbrincea cu coatele sau cu burta. Odata a intrat intr-un magazin si a tras afara un lampadar, fara sa-l plateasca, si alta data a incercat sa ia un tren electric pe care il vazuse intr-o vitrina.
Pentru Singer, aceasta a fost o perioada de mari nefericiri. Mereu il insotea pe Antonapoulos la tribunal, in timpul pauzei de prinz, pentru a reglementa aceste incalcari ale legii. Singer ajunsese sa cunoasca foarte bine normele de procedura ale tribunalelor si se afla intr-o neintrerupta stare de agitatie. Banii pe care si-i pusese deoparte la banca au fost cheltuiti pe cautiuni si amenzi. N-a precupetit nici un efort si nici bani pentru ca prietenul lui sa nu ajunga cumva la puscarie din cauza invinuirilor de furt, atentat la bunele moravuri si acte de violenta.
Grecul, varul pentru care lucra Antonapoulos, nu interveni in nici un fel in toate aceste necazuri. Charles Parker (caci acesta era numele pe care si-l luase varul) il lasa pe Antonapoulos sa lucreze in continuare la pravalie, dar il supraveghea necontenit cu chipul lui palid, crispat si nu facea nici un gest pentru a-l ajuta. Singer avea un sentiment ciudat in legatura cu Charles Parker. Tipul incepea sa-i displaca.
Singer traia intr-o continua stare de framintare si neliniste. Dar orice s-ar fi intimplat, chipul lui Antonapoulos pastra intotdeauna acelasi zimbet firesc, lipsit de vigoare. In toti anii de dinainte, lui Singer i se paruse ca zimbetul prietenului sau avea ceva foarte subtil si intelept. Niciodata nu stiuse exact cit anume intelegea Antonapoulos si ce anume gindea. Acum era incredintat ca deslusea in expresia de pe chipul grecului celui gras ceva ironic si zeflemitor. Il scutura de umeri pe prietenul sau pina cadea de oboseala si-i explica mereu si mereu cu miinile diverse lucruri. Dar nu slujea la nimic.
Toti banii lui Singer se topira si trebui sa se imprumute de la bijutierul pentru care lucra. Intr-una din imprejurari se vazu in imposibilitatea de-a plati cautiunea pentru prietenul sau si Antonapoulos isi petrecu noaptea in puscarie. A doua zi, cind Singer veni sa-l scoata, era foarte imbufnat. Nu voia sa plece. Ii placuse cina din carne de porc sarata si piine din faina de malai peste care se turnase sirop. De asemenea, ii placuse noul loc de dormit, precum si tovarasii de celula.
Traisera atita vreme singuri, incit Singer nu avea pe nimeni care sa-l ajute in tot acest necaz. Nimic nu putea sa-l tulbure pe Antonapoulos sau sa-l lecuiasca de obiceiurile lui. Acasa gatea uneori noul fel de mincare pe care il mincase la puscarie, iar pe strada nu puteai sti niciodata ce era in stare sa faca.
Si, in cele din urma, asupra lui Singer se abatu nenorocirea cea mare.
Intr-o dupa-amiaza venise la pravalia de fructe ca sa-l ia pe Antonapoulos, cind Charles Parker ii inmina o scrisoare. Aceasta explica aranjamentele pe care le facuse Charles Parker pentru ca varul lui sa fie internat intr-un spital de nebuni, la trei sute de kilometri distanta. Charles Parker facuse uz de toata influenta pe care o avea in oras si amanuntele erau deja stabilite. Antonapoulos urma sa plece si sa fie internat in ospiciu saptamina viitoare.
Singer citi scrisoarea de citeva ori si un timp nici nu putu sa gindeasca. De cealalta parte a tejghelei, Charles Parker ii vorbea, dar el nici macar nu incerca sa-i urmareasca buzele si sa inteleaga. Intr-un tirziu, scrise pe un carnetel pe care-l purta intotdeauna in buzunar:
Nu puteti face asta. Antonapoulos trebuie sa ramina cu mine.
Charles Parker clatina agitat din cap. Nu stia prea bine americana. „Nu-i treaba dumitale“, continua sa spuna iar si iar. Singer intelese ca totul era sfirsit. Grecul se temea ca, intr-o buna zi, ar putea fi facut raspunzator pentru varul lui. Charles Parker nu stia mare lucru despre limba americana – dar intelegea foarte bine dolarul american si isi folosise atit banii, cit si influenta pentru ca varul sau sa fie admis la ospiciu fara intirziere.
Singer nu mai putea face nimic.
Urmatoarea saptamina i-a fost plina de activitate febrila. A vorbit si iar a vorbit. Dar, cu toate ca miinile lui nu se opreau o clipa sa se odihneasca, nu izbuti sa spuna tot ce avea de spus. Voia sa-i vorbeasca lui Antonapoulos despre toate gindurile care ii trecusera vreodata prin minte si prin inima, dar nu era timp. Ochii lui cenusii scinteiau, iar chipul inteligent, vioi exprima o mare incordare. Antonapoulos il urmarea somnoros, iar prietenul lui nu-si dadea seama cit anume intelegea cu adevarat.
Sosi apoi ziua in care Antonapoulos trebui sa plece. Singer isi scoase propriul geamantan si, cu foarte mare atentie, impacheta ceea ce era mai bun din avutul lor comun. Antonapoulos isi pregati o gustare pe care s-o manince pe drum. Spre sfirsitul dupa-amiezii o pornira la brat de-a lungul strazii, mergind pentru ultima oara impreuna. Era o dupa-amiaza rece de sfirsit de noiembrie si rasuflarea lor facea in aer mici rotocoale de abur.
AUTOAREA
Carson McCullers, considerata alaturi de William Faulkner, Flannery O’Connor si Truman Capote un reprezentant de marca al literaturii sudiste, s-a nascut in Columbus, Georgia, in anul 1917. Si-a inceput cariera literara la doar douazeci si trei de ani, cu romanul The Heart is a Lonely Hunter (1940; Inima-i un vinator singuratic), care a facut senzatie, impunind-o definitiv ca scriitoare. Acestuia i-au urmat mai multe romane – Reflections in a Golden Eye (1941), The Member of the Wedding (1946), Clock Without Hands (1961) –, un volum de proza scurta intitulat The Ballad of the Sad Café (1951), piesa de teatru The Square Root of Wonderful (1958) si volumele de poezii Sweet as a Pickle and Clean as a Pig (1964) si The Mortgaged Heart (publicat postum, in 1972).
CARTEA
Romanul Inima-i un vinator singuratic este construit in jurul lui John Singer, un surdomut care devine, paradoxal, confidentul ideal al mai multor personaje neobisnuite: un proprietar de cafenea insingurat, Biff Brannon, un medic de culoare prea cult pentru a izbuti sa se faca inteles de familia sa, Benedict Mady Copeland, un agitator socialist alcoolic si pe jumatate dement, Jake Blount, si al unei adolescente sarace, Mick Kelly, care-si afla consolarea in muzica. Fiecare dintre personajele in mintea caruia patrunde autoarea este in felul lui un inadaptat, chiar si aparent normala Mick Kelly. Reusind sa surprinda izolarea individului, asupra careia se centreaza intreaga conditie umana, si dovedind un simt acut pentru tensiunile rasiale din Sudul Statelor Unite, Carson McCullers tese o poveste obsedanta, memorabila, facind sa razbata vocile celor respinsi de societate, ale celor uitati, ale celor abuzati. Romanul a fost ecranizat in 1968, filmul avindu-l in rolul principal pe Alan Arkin.